Un maratonist a murit în timp ce alerga. Despre el trebuie însă vorbit la timpul prezent
Dacă ar fi fost să joace într-un film de Sergiu Nicolaescu, Ilie Roșu ar fi fost soldatul în izmene și cu pieptul gol, într-o mînă cu o baionetă și în cealaltă cu un steag, urlînd din toți rărunchii și alergînd cu furie spre dușman. Un dușman care – poate să fi fost acesta un tanc din oțel inexpugnabil sau un Rambo înarmat pînă în dinți – ar fi fost inevitabil doborît. „Hip-Hip, Ura! Hip-Hip, Ura! Hip Ura, Hip Ura, Hip Ura, Ura, Ura! România! Trăiască România!”
Cam așa poate fi descris Ilie Roșu pentru cine nu îl cunoaște. Colonelul (r) și maratonistul Ilie Roșu este întîi de toate un pătimaș. Un om cu inimă mare care, cel mai adesea, nu știe decît că trebuie să își ducă la capăt misiunea. Oarecum, deformație de militar, dar mai ales o trăsătură de caracter specifică unui suflet dîrz.
În 2008, la 48 de ani, 77 de kilograme și cu ”multe socoteli neîncheiate cu el însuși“ s-a apucat să alerge maratoane. Întîi în parc, de nebun și pentru a uita de problemele vieții. “N-am avut antrenor, nu citisem nimic, tot ce știam despre maraton e că are 42 de km. A fost greu. Pe toate le-am făcut cu apă“, spunea Roșu, doi ani mai tîrziu, într-un interviu acordat revistei Esquire. (Acesta merită citit și este disponibil aici)
A continuat să alerge, tot mai organizat, antrenîndu-se, învățînd despre cum să te hidratezi sau alimentezi. La un moment dat, l-a apucat ”nebunia”. În 2009, la Roma, Ilie Roșu a alergat pentru prima dată cu două steaguri în mînă: cel al României și cel al Italiei. De atunci, peste tot pe unde aleargă, o face cu steaguri. Drapelul României, steagul țării unde se află, steagul dacilor, steagul lui Ștefan cel Mare, steagul ONU. Nu contează, steag să fie dar să aibă o semnificație.
Pentru asta, pentru patima cu care o face, unii ar putea zice că e ieșit din comun. Ilie crede că așa gîndesc mulți despre el. “Sînt români cărora le este rușine să zică că iubesc România. Chiar maratoniști. M-am luat de ei. Mă, alergați ca niște fantome! Dacă nu scrie România pe tine, cine ești? Un nimeni“.
Numai că Ilie Roșu crede fără margini în ceea ce face, iar în plus îi place să fie în frunte (de mic visa să ajungă general!), să doboare ”dușmanul”. Poți spune adesea că este vanitos, gură mare, fudul uneori, dar eu zic că are și motive. Nebunia lui de a alerga 42 de kilometri cu drapelele în mînă nu este la îndemîna oricui. Pentru asta merită să îl admiri, dar poți să și rîzi pe înfundate, pe ascuns. Ilie are parte de amîndouă atitudinile. Dar, evident, mai mult de prima.
În 2016, colonelul (r) și maratonistul Ilie Roșu a fost luat în serios, la modul oficial. Ministrul apărării naţionale i-a conferit atunci Emblema de Merit Partener pentru Apărare clasa I, în semn de apreciere pentru contribuţii deosebite în susţinerea activităţilor armatei. A fost pentru prima dată cînd o instituție a statului român a recunoscut meritele unui maratonist amator. Meritul de a fi alergat sute de maratoane cu drapelul României și meritul de a fi inițiat ciclul de maratoane istorice “Din dragoste pentru România şi istoria ei”, care include mai multe curse în locuri cu semnificație istorică (lista completă este aici).
Dincolo de onoruri, Ilie Roșu a fost mai mereu ca un general fără armată, a cărui luptă se duce doar cu el însuși și cu atitudinile celor reticenți. Poartă cu mîndrie drapelul (de luptă) și îl flutură prin fața tuturor. “Ceea ce fac eu este o metaforă pe care o înțeleg în special străinii din țările în care alerg și românii plecați demult de-acasă, care au mult dor de România, aceea murdară și jegoasă, cum zic cei care o întîlnesc în fiecare zi și care s-au plictisit de ea. Eu nu vreau numai să alerg, mă preocupă să transmit respectul și acea dragoste pentru România și mîndria de a fi român“.
Între timp, Ilie Roșu a ajuns la 293 de maratoane alergate. În numeroase țări, pe mai multe continente, dar mai ales în România.
Pe 24 ianuarie Ilie Roșu a pornit în a 293-a sa cursă, la Maratonul Unirii, la Focșani. La scurt timp după start, însă, a făcut un stop cardio-respirator. Inima sa mare a încetat să mai bată. Așa a vrut pronia. Nu știu dacă moartea lui Ilie Roșu este frumoasă, dar este încărcată de simbolism. A căzut în timp ce alerga, aproape de casă. Misiune îndeplinită.
Între timp, strigătul de luptă al maratoniștilor, pe care el și prietenii săi îl rosteau înainte de fiecare cursă, va continua să răsune: „Hip-Hip, Ura! Hip-Hip, Ura! Hip Ura, Hip Ura, Hip Ura, Ura, Ura! România! Trăiască România!”.
Romanian
English