Arta fugiiInfo general

Murdăria este bună (II)

Alerg.ro mai 30, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Soare, lume multă alergând veselă, pădure verde şi de-o parte şi de alta, totul pare în regulă… apoi, pe traseul cursei, este un panou care anunţă, extrem de sec, „You’re fucked”.

de Mihai Sîrbu*

Taxele sunt de la 20 până la 70 euro (media este pe la 40 euro), iar organizarea este cel mai adesea impecabilă în privinţa parcării, ridicării numărului de concurs, a marcării traseului şi a stabilirii ordinii de start în valuri.  Unele curse încă au probleme în a estima corect cât durează să treci de un obstacol, astfel că uneori se face coadă la proba respectivă.

Foarte puţine curse oferă chip care să măsoare exact timpul în care ai terminat cursa şi să ofere un clasament. Sentimentul predominant este de camaraderie, nu de competiţie, pentru că aproape niciun participant nu va ezita să ajute pe altcineva la un obstacol, chiar dacă asta înseamnă că pierde timp.

Unele din probe sunt foarte simple (sărit peste un balot de paie, târât pe burtă pe o scurtă distanţă, trecut printr-un mic canal cu apă, traversat un morman de cauciucuri), unele sunt intense şi scurte („monkey bars”, căţărat pe frânghii, escaladat ziduri, trecut peste un canal agăţat de o frânghie), iar altele sunt menite să te epuizeze (urcat în mod repetat trepte sau pante abrupte, cărat cauciucuri/saci de nisip/buşteni pe diferite distanţe, trecut prin câteva sute de metri de noroi până la glezne sau de apă cel puţin până la brâu).

Nicio cursă nu te scuteşte de obstacole al căror unic rol este să-ţi aducă aminte ce confortabilă e viaţa obişnuită şi te facă să te întrebi ce ţi-a trebuit să participi la cursa respectivă: traversat apă foarte rece, înaintat prin şanţuri cu noroi până la brâu, trecut printre fire uşor electrificate (uneori plasate imediat după o probă cu apă, ca să se facă mai bine contactul).

Cele mai memorabile, însă, sunt obstacolele cu simţul umorului: echipa de fotbal american cu perne uriaşe pe care trebuia să te împingi ca să treci mai departe, „monkey bars” deasupra unui strat de bălegar, voluntarii care aruncă cu mingi în tine în timp ce fugi printre jaloane.

Pe lângă noroi, ceea ce este atotprezent la o cursă cu obstacole este simţul umorului. Nenumăraţi participanţi sunt deghizați (mai ales la curse unde acest lucru e încurajat), unele probe te fac să te simţi ca un copil (o pantă udă pe care te dai ca pe un tobogan), organizatorii pun uneori pe traseu panouri cu mesaje precum „Acum ai putea fi în patul cald de acasă”, iar varianta de ocolit un obstacol este numită „pussy lane” sau „chicken lane”.

Un asemenea eveniment este totuşi şi locul în care vezi lucruri care te pun pe gânduri. Vezi pe cineva care aleargă şi trece prin toate obstacolele purtând o mască de gaze, ca simbol pentru veteranii cu şoc post-traumatic, care umblă prin viaţa de zi cu zi purtând o mască. Vezi pe cineva care participă fără un braţ sau fără un picior sau în scaun cu rotile. Şi aceştia, evident, cu zâmbetul pe buze.

Privind din afară, pare imposibil de explicat de ce te-ar atrage perspectiva târârii prin noroi, trecerii îmbrăcat prin apă, escaladării de ziduri, curentării uşoare, căţărării pe frânghii şi alergării, între toate astea, cu hainele ude şi pline de noroi. După doi ani, însă, răspunsul a devenit clar: o cursă cu obstacole te face să te simţi cu adevărat în viaţă.

Prima parte a acestui articol este disponibilă aici.

Mihai Sîrbu este diplomat și a început să alerge de-abia la 30 de ani. După ce a alergat mai ales semimaratoane, acum preferă cursele cu obstacole și alergările de tip trail. Aleargă stil barefoot.

Foto: Toine Bos

Comments

comments