Cum am arătat eu precum ”tatăl lui Robocop” după o pauză serioasă de alergare.

obosit

de Viorel Ghiță- Grizon

Îndrăznesc să afirm, fără prea mare teamă că mă va contrazice cineva, că nu există alergător cu ceva experiență, să zicem cu peste trei ani de alergare în picioare, care să nu fi fost nevoit să facă, la un moment dat, o pauză luuungă, nesfârșită.

Pauza lungă pleacă de la trei antrenamente importante sărite, până la durate enorme. La mine a ajuns, în 2007, chiar la 7 luni de ne-alergare din cauza unei hernii de disc.

Cauzele unei pauze pot fi nenumărate: accidente, răceli puternice, sciatici (dacă sciatica o avea plural), deranjamente la toate nivelurile, de la deranjamente la stomac până la cele de la cap… Nu cauzele sunt agasante, ci însăși pauza. Pentru că doare, domnule. Adică să ai un weekend liber și să nu mergi la antrenament pe stadion, în parc sau la munte că ești în pauză silită? Și să trebuiască să faci altceva? Păi ce să faci, că altceva decât să alergi nici nu știi să faci?

Studii laborioase spun că șase luni de pauză totală aduc un alergător mediu la cota zero. Adică nu mai are pic de aerobic în dumnealui și este la fel ca orice mergător de pe stradă, care are aceeași vârstă și aceeași greutate. E drept, aceleași studii arată că dacă pauzistul reia antrenamentele alături de mergător, recuperează mult mai repede, intră în funcțiune o memorie a organismului (compusă din memoria inimii, memoria plămânilor, memoria picioarelor și memoria adidașilor cu care alerga acum șase luni, dacă-i ia tot pe ăia), iar mergătorul n-are din niciunele.

Acum vreo două luni nori negri au început să se adune pe cerul voioșiei mele naturale. Dușmanii au început să se grupeze, cu scopul declarat de a mă vedea plângând. Și, ca să anticipez puțin, chiar m-au văzut.

Erau doi vechi dușmani, dușmani devotați, care mi-au mâncat deseori zilele de-a lungul vieții. Era prima dată însă când mă abordau amândoi în același timp.

Bronșita a fost primul dușman care a dat în mine, era și cel mai credincios, pentru că mă deranja, țin bine minte, încă din copilărie. Acum insă m-a zdrobit. Să vă explic. Există tusea. Dacă e doar tuse simplă, care face mult zgomot dar nu produce nimic, nu e grav, poate fi o iritație, o alergie, un fum de țigară, un os de pește.

Dacă produce, e bronșită. La mine bronșita s-a manifestat prin așa numita (în popor) tuse măgărească. Se poate reproduce partitura dacă închizi într-un butoi mare un măgar răcit care tușește rău. Nu vreau să vă descriu și ce produceam… există limite în ce suportă să scrii pe o tastatură ieftină. Poate plesni de rușine.

Neînfricat, am pornit lupta cu balaurul. L-am dus la doctor, i-am făcut radiografie, i-am dat antibiotice, expectorante, paracetamoale, antialergice, antitusive, cât să omori o turmă de elefanți. Nimic.

Ba măgarul ăla din butoi era mai în putere și tușea mai energic. Cât despre produs, dacă din bronhii produceam dolari (la fel de verzi), puteam să plătesc datoriile tuturor baietilor deștepți arestați anul ăsta și mai rămânea și să construiesc un stadion cu pistă de alergare.

Lumbago, al doilea dușman, a urmat repede și m-a pocnit în două etape. Mai întâi când am făcut un intens efort de ridicare pentru o colegă și prietenă; pentru ca a doua zi, copii mei să viziteze cu inconștiența tinereții magazinul Ikea și să comande ceva mobilă pentru copiii lor care începeau școala. Și am fost invitat cu multă dragoste la cărat acea mobilă, de la magazin, apoi pe scări, la etajul patru din patru (fără lift în dotare) al unui bloc de locuit.

Am reușit să o car doar eu, cu metoda aceea ingenioasă care folosește din plin buzunarul. (Paranteză: era o întrebare la Radio Erevan: ”Se poate omorî un arici cu fundul fără să te înțepi? Iar răspunsul era: ”Desigur, cu fundul altuia). Drept care am deschis ”venele” contului personal și am stropit cu bani oameni și firme specializate în cărat mobila, totul pentru protecția vertebrelor bătrâne ale clienților.

Copiii mei m-au disprețuit, dar nu m-au refuzat și nici gând să cotizeze și ei. Deja aveam o mare jenă în șale dinainte, și tocmai când voiam să mă felicit că am scăpat de mai rău, a venit etapa de montare a mobilei în sufragerie, șifonierul cu trei uși fiind piesa de rezistență. Iar a monta un șifonier Ikea cu trei uși este echivalent cu a-l lua în spate și a alerga cu el un semimaraton, plus două ture de stadion, în aplauzele mulțimii de spectatori.

Așa că montatul ăsta m-a pus jos definitiv.

Ei bine, încercați și voi să alergați când durerea cruntă din șale coboară până jos pe picior, în timp ce tușiți de se aude ca și cum v-ar fi închis cineva într-un butoi. Nu e un spectacol pe care ar da cineva bani sa-l vadă. Șapte săptamâni m-a ținut.

Am pus pe fizic două kilograme. Am ajuns la un pas de depresie. Am vizitat piscina Floreasca, magazinul de aparate Ketler, Decathlonul la toate raioanele, în afară de cel de alergare. Am admirat băncuțe de gimnastică și haltere, am probat căști și ochelari de înot, biciclete normale și eliptice, spaliere și tije pentru atârnat în tocul ușii. A fost un coșmar înfiorător.

În fine, sâmbăta asta am ieșit în Herăstrău, pe la ora 11, ca să fiu sigur că nu întâlnesc niciun alergător cunoscut, și am tras o tură de lac, cu mare grijă, cu teamă față de cel mai mic semn sciatic. Ce să zic, a mers bine!

Marea surpriză a fost după două ore, când am încercat, fără să reușesc, să cobor din mașină. Eram țeapăn total. Aveam o incredibilă febră musculară. De vreo doi ani, după un accident la genunchi, mi-am schimbat stilul de alergare și fac contactul cu solul pe vârfuri, pe pingea mai exact. Ei bine, mușchii gambei se pietrificaseră și dureau îngrozitor. Abia puteam să merg, și încă mergeam într-un stil extrem de spectaculos, admirat de oricine mă vedea, imediat pufnind în râs.

A doua zi, duminică, am repetat isprava. Am alergat bine, dar după aceea a fost mult mai rău.

Luni mergeam pe stradă și lumea mă arăta cu degetul: ”Uite-l pe tata lui RoboCop!”. Dar eu eram fericit: puteam să alerg din nou. Sau, ca să folosim o formulă consacrată, puteam să realerg.

Așa că cei cu studiul lor aveau dreptate. Pauza se hrănește cu aerobic și în câteva săptămâni îl mănâncă pe tot.

 Vă urez cât mai puține pauze.

Comments

comments

Previous post

Donarea de sânge. Da sau nu?

Next post

Omul care a realizat imposibilul

Alerg.ro

Alerg.ro

5 Comments

  1. noiembrie 13, 2014 at 8:55 am

    Grizonotoanele s-au intors, si in scris si in alergare. Bine ai revenit, reciteam deunazi articolul cu „Masini de Alergat” si ma intrebam ce o mai face povestitorul.
    Pe de alta parte articolul asta doare, pe un alergator il doare mai rau decat un genunchi busit. 7 luni de pauza? eu am 2 saptamani si ma simt cumplit…

  2. adrian
    noiembrie 13, 2014 at 1:23 pm

    Cu inocenta perversa, cate o viitoare stea a muzicii spune la Vocea Romaniei, catre Loredana Groza: „vaaaaai, am copilarit cu slagarele dvs.” Maestre, am copilarit cu scrierile dvs. Bine ati revenit, si la alergare, si la tastatura. O fi ea ieftina, macar sa functioneze.

  3. valeriu
    noiembrie 15, 2014 at 8:09 am

    Viorele,
    Re: Lumbago
    Recomand Aulin (varianta praf) – iti ia cu mana…

  4. Ana-Maria
    noiembrie 17, 2014 at 9:34 am

    Bine te-ai reintors, maestre!
    Si recuperare grabnica! Ca alternativa la Aulin eu recomand bai calde si masaj (maseuza sub 30 de ani, daca e posibil 🙂 ).

  5. Nimeni
    noiembrie 21, 2014 at 6:24 am

    Aferim, maestre!
    Memoria adidasilor se numeste „parfum”…
    Felicitari pentru febra musculara si … sa te bucuri de ea!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *