Arta fugii

Omul care a realizat imposibilul

Alerg.ro noiembrie 17, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

O poveste de acum mulți-mulți ani. Reamintită, însă, cu gândul la prezent.

”Emil Zatopek face parte dintr-o cu totul altă categorie. A fost un om obișnuit. Fără scîntei în priviri, fără viteze de reacție electronice. Un pieton care cobora neobservat pe Vaclav Namesti, la Praga, care bea, la fel de neobservat, o bere cu prietenii într-una din nenumăratele berării din Orașul de aur.

I-a fost dat, însă, acestui om obișnuit să realizeze ceea ce nici un alt fondist din lume n-a realizat și poate că n-o să realizeze. La Olimpiada de la Helsinki, din 1952, el a cucerit trei medalii de aur – 5.000 metri, 10.000 metri și maraton. Zatopek e, însă, mai mult decât un triplu campion olimpic. El e atletul care i-a convins pe toți sportivii că pot mult mai mult. (…)

Emil Zatopek, cel mai puțin atrăgător dintre atleții pe care i-am văzut, a oferit, acum douăzeci de ani (în 1953 – n.m.), la București, pe stadionul Republicii, cel mai frumos și mai dramatic spectacol atletic.

Triplul campion olimpic era marele favorit al cursei de cincii mii. (…) Cursa a început normal, fără incidente de start. Toate privirile erau ațintite asupra lui Zatopek, avide, acaparatoare, hotărîte să nu scape nimic din ceea ce se întîmplă. (…) Zatopek avansa în mijlocul plutonului. Nu era nevoie de binoclu pentru a-i descoperi fața schimonosită de efort. Și nimeni n-a părut surprins cînd un alergător blond a început să se detașeze de plutonul care avansa calm și sigur pe el, deoarece în mijloc se afla cel mai bun alergător din toate timpurile.

(…) Spectatorii din tribună s-au uitat pe program abia cînd alergătorul cel blond ajunsese să aibă un avans de 50-60 metri prin fața ”scării” cronometrorilor. Atunci ne-am dat seama că alergătorul se numește Vladimir Kuț. Și tot atunci am constatat că Vladimir Kuț are un pas frumos și relaxat, mult mai frumos și mai relaxat decît pasul lui Emil Zatopek, ceea ce nu era un lucru deosebit, Zatopek fiind vestit pentru nefrumusețea alergării sale. (…)

Se aude clopotul ultimului tur. Kuț, înviorat, trece peste tabla de șah a ”sosirii”. Zatopek e încă în turnantă. Și totuși, ceva se întîmplă. Kuț o simte și el, deoarece întoarce capul mereu, ca înotătorii care vor să respire. Parcă s-a micșorat… Ba nu! E o iluzie, desigur.

Brațele lui Zatopek bat aerul, ca ale boxerilor. Chipul i se schimonosește înfiorător.

E imposibil să nu te gîndești la o criză de ficat. Dar, deodată, ca prin miracol, alergarea lui devine frumoasă. E iarăși o iluzie, îmi dau seama, dar distanța se micșorează, asta e sigur, pentru că se vede. Întreg stadionul e în picioare. A trecut din nou de partea omului care încearcă imposibilul. ”Za-to-pek. Za-to-pek!”

Distanța se micșorează ireal. Mai sunt o sută de metri, dar Zatopek mai are de recuperat 30. Nu mai e cu putință. Scandările continuă, mereu mai repezi, mereu mai repezi. Acum Zatopek zboară.

E pentru prima oară cînd îmi dau seama că porecla ”omul-locomotivă” nu e doar un joc de cuvinte. La patruzeci de metri de sosire, Kuț mai avea un avans de peste zece metri. Sunt cele 4-5 secunde în care stadionul, în delir, nu-și mai crede ochilor: Zatopek trece primul linia de sosire… (…)

Imediat după trecerea liniei de sosire, Zatopek a redevenit pietonul obișnuit din Vaclav Namesti. Umbla cu mîinile în șolduri, stingherit parcă de aclamațiile nesfîrșite ale mulțimii.”

Fragmentul de mai sus e preluat din volumul ”Viața la puls 200”, scris de Ioan Chirilă (pp 25-27, Editura Sport-Turism, 1981). Titlul articolului aparține Alerg.ro. Ca și decizia de a reaminti o poveste din trecut, dar cu gîndul la realitatea de astăzi.

Comments

comments