Există și așa ceva. Li se spune ”autodistructivii”. (Re)descoperă plăcerea și dependența de efortul fizic, trag tare de ei, mult-mult, cu disperare și încântare în același timp, se bucură și blesteamă simultan, le place, e o patimă ce ustură dar la care nu par să poată renunța. Și totuși vine un moment când clachează, când organismul lor crapă pe ici – pe colo și trebuie să se oprească. Suferă. Fac recuperare sau doar o scurtă pauză. Uneori devin mai înțelepți, mai moderați, alteori continuă fără măsură.
Nu o cunosc personal pe Rodica Bălașa. E posibil să ne fi petrecut întâmplător pe la vreun concurs. Poate ne-am salutat, poate unul a strigat spre celălalt, surâzând: ”bravo” sau ”hai, nu te opri”. Sau poate nu s-a întâmplat nimic din toate acestea și doar am trecut unul pe lângă celălalt cu aparentă indiferență. E posibil, de fapt, să nu ne fi văzut din cauza amestecului de transpirație, de gânduri și concentrare extremă, de gâfâituri și de senzația că totul e terminat, din timpul competiției.
Și cu toate acestea o cunosc atât de bine pe Rodica Bălașa. Povestea ei e atât de cunoscută, căci este de fapt povestea multora dintre noi. E o poveste despre pasiune și riscuri, despre descoperirea de sine și multe alte întrebări despre sine.
Vă invit așadar să citiți Dozaj.
De acum înainte, la rubrica Arta Fugii, vom încerca să publicăm și alte povestiri bine scrise, care să vorbească, simplu dar elocvent, despre trăirile vieții la puls 200.
Romanian
English
Caz personal asemanator.
http://www.maraton.info.ro/forum_thread.php?id=1871&pag=1
Ar trebui sa se faca si o atentionare cu privire la efortul fizic, nu numai incurajare.
Sa facem sport pentru sanatate, nu sa ajungem la spital.
Spor la alergat!