Umezeală, păduri străvechi, căldură sufocantă, ieftin și nu prea, o insulă împărțită între trei state. Borneo. Pe scurt, o altă lume.

Borneo

de Csibi Magor*

Nu sunt un om pe care trebuie să-l ascultați atunci când vine vorba de alergat maratoane. Din punct de vedere al performanțelor sunt încă departe de cineva care ar fi catalogat un alergător bun sau măcar bunicel, iar din punct de vedere al documentării, pregătirii și a tabieturilor înaintea unui maraton sunt probabil printre cei mai nedisciplinați alergători.

Dar cred că totuși merită să împărtășesc unele trăiri, dacă nu pentru altceva, măcar ca să nu comiteți greșelile pe care eu le fac aproape de fiecare dată când alerg singur.

Povestea mea e legată de Maratonul Internațional Borneo, desfășurat în orașul Kota Kinabalu,  la începutul lunii mai. Am ajuns acolo într-un concediu mult așteptat.

Inițial era vorba să alerg toată distanța, dar având în vedere programul meu de antrenament și faptul că nu vreau să mă obosesc prea mult în concediu, mi-am zis că alerg doar semimaraton, și acela fără să forțez. Încă nu știam că ”ușor” are o semnificație diferită în Kota Kinabalu.

kota-kinabaluZilele de dinaintea concediului s-au aglomerat și n-am avut prea mult timp ca să mă gândesc la vacanță sau la concurs, așa că n-am studiat în amănunt evenimentul.

M-am uitat puțin pe site, m-am înscris, dar am zis că aflu detaliile la fața locului. S-a uitat și Marian Tudorică, prietenul și antrenorul meu, dar nici el nu a găsit vreo informație despre diferență de nivel, așa că amândoi am presupus că va fi o alergare pe plat, fără prea multe bătăi de cap.

Înscrierea la concurs a fost una rapidă și facilă, site-ul are informațiile relevante, însă prețul este mai mare decât te-ai aștepta la un concurs relativ mic, într-o țară destul de ieftină.

Taxa de înscriere este de circa 150 de lei, la care se adaugă o donație către un ONG ales de tine (tu alegi suma) și ai opțiunea de a precomanda poze, la 15 lei bucata (o opțiune esențială, dacă vrei să ai cu ce să te lauzi cunoscuților). Așa că, în final, am ajuns la un cost de vreo 245 de lei.

Când aterizezi în oraș, îți dai seama imediat că alergarea nu va fi una facilă. Aer foarte umed, cu 60-70% umiditate, temperaturi ridicate, în mai pot ajunge la 40 de grade, cu un real feel de 60 și trafic intens, care îngreunează respirația și mai mult.

Ridicarea kiturilor este într-un mall imens aproape de centru, tot etajul 4 este pus la dispoziție. Oameni puțini, expo aproape inexistent, doar vreo două standuri. Mai degrabă seamănă cu un maraton montan abia înființat de la noi, decât cu un concurs internațional. Însă participanții sunt foarte diverși, de la localnici, la kenieni, japonezi, australieni, englezi, francezi și din toată regiunea de sud-est a Asiei.

Tricoul este destul de drăguț, organizatorii zic că e tricou tehnic oferit de K-Swiss, însă se puteau cumpăra tricouri neoficiale exact la fel, ca material, model și culoare, de la Newton Running la 15 lei, la standul de lângă cel de înscriere. Nici acum nu știu care era originalul dintre cele două mărci.

N-am avut la mine geluri, așa că am fost nevoit să iau ce găsesc acolo, iar opțiuni nu există, fiind un singur vânzător. Optimismul meu nu a fost înfrânt nici în momentul în care am aflat că startul concursului este undeva la 10 kilometri de centrul orașului, unde se află hotelurile și dacă n-am făcut și pre-plătit rezervare în autobuzul oficial, trebuie să mă descurc singur.

Într-un final verific și eu în caietul de concurs timpul startului și amețesc de surpriză. Deși maratonul nu este unul de noapte, startul la maraton e la ora 3 noaptea, iar la semi- la 5. Traficul în zona de start se închide cu o jumătate de oră înainte de start, reiese din caiet, așa că trebuia să fiu acolo max la 4:30.

Mă apuc de organizare. Comand taxi de la recepția hotelului la 4:15, planific trezirea și pregătirea într-un fel ca măcar somnul prietenei mele să nu-l stric, încerc să beau la fel de mult cât transpir și mă gândesc la carbo loading.

Aici ai mii de opțiuni. Aproape peste tot se servește orez sau paste în formă de noodles, ai pește și fructe de mare într-o varietate amețitoare. Dacă îți plac fructele poți să completezi porția de carbohidrați din freshuri și fructe exotice, dacă ești mai curțnd doritor de deserturi, sute de standuri îți prepară dulciurile cele mai selecte din Malaezia. Și totul poate fi aranjat de la 10 lei/masă/om, dacă alegi restaurantele de stradă sau 50 de lei dacă preferi varianta de lux a deliciilor culinare.

Hotelul, la fel, e destul de accesibil, cazarea la 3 stele începând cu 60 de lei/cameră/noapte, dar nici variantele de patru stele nu sunt foarte departe de 100 de lei.

Comandarea unui taxi dimineața este mai grea, având în vedere că recepția s-a pus pe treabă abia la 4:10, deși le-am spus înainte oamenilor de acolo, de trei ori, că am neapărat nevoie de taxi la 4:15. Până la urmă am început să alerg pe stradă prin centru, până am reușit să agăț un taximetrist care dormea pe marginea drumului.

Căldura era sufocantă deja la ora 4, însă parcă umiditatea era și mai crescută ca în timpul zilei. Crainicul de pe stadion anunța 33 de grade, iar de data asta – nu din cauza emoțiilor – simțeam că îmi transpiră intens palmele. Sute de oameni erau deja în jurul stadionului cu 35 de minute înainte de start, iar atmosfera era una foarte plăcută. La turele ușoare de încălzire deja începeam să am nevoie de oxigen și transpiram ca la antrenamentele cele mai grele.

M0Se anunță startul și ne aliniem undeva la 1000 de oameni. Se anunță de mai multe ori că suntem mai bine de 7500 de alergători înscriși, dar bănuiesc că grosul era la cursa de 10 mii metri.

La start nu este îngrămădeala de la concursurile cu care m-am obișnuit până acum. Toată lumea e amabilă, ajung cu 3 minute înainte de start, de la încălzire, dar oamenii îmi fac loc chiar în primul rând. Lângă mine în dreapta, în rândul doi, stă cuminte campionul de anul trecut din Kenia. Celălat kenian abia se vede, e undeva la margine, cu 4-5 rânduri de oameni în față. Zone de demarcare nu există, așa că fiecare începe de unde crede.

Primul kilometru merge bine, chiar mă frânez ca să nu alerg mai repede decât planificasem, trăiesc iluzia că zorii ne asigură un concurs suportabil. Mai merg încă un kilometru, iar când de la kilometrul 3 trebuie să încep să intru în ritmul de concurs, parcă nu merge ceva. Ratez ținta cu 15 secunde. Trag mai tare, dar la următorul km îmi iese cu 20 de secunde mai slab. Mă ”lipesc” de un japonez, care pare în formă, mă bag în spatele lui, reușesc să mă apropii de ritmul propus, dar încep să simt lipsă de oxigen. Planul era ca primii 10 km să îi duc relaxat, ca apoi să pot accelera spre sfarșit.

Mai urcăm, mai coborâm și îmi e din ce în ce mai greu să țin viteza propusă. Pe la kilometrul 10 însă, apare o urcare imensă în față și moralul cade de tot. Tot urc, urc și urc, iar după un kilometru, la un minut și jumătate de target, decid să mă concentrez pe supraviețuire. Încă 1 km de urcare, o coborâre, 2 km de plat și iar sus pe munte, să ne întoarcem.

Cine n-a alergat niciodată într-o zonă subtropicală, n-are de unde să știe că, odată cu fiecare kilometru parcurs, respirația devine din ce în ce mai greoaie, picioarele mai grele și chiar dacă încerci să-ți impui un ritm mai relaxat, cursa nu pare să devină mai accesibilă.

Eu, nefiind obișnuit deloc cu altfel de circumstanțe, am început să mă chinui serios deja pe la jumătatea cursei. Încercam să-mi aduc aminte de toate antrenamentele grele, de maratoanele când vroiam să abandonez și n-am făcut-o, dar parcă nu mă ajuta nimic. Eram exact ca la primul maraton, nimic nu avea relevanță, nu mă mai uitam la ceas, vroiam doar să ajung la finiș și să termin.

Părea însă că nu sunt singurul în această stare. Dacă la început m-au depășit  două plutoane de alergători, care urmau să și ajungă la capăt luptându-se între ele, nimeni nu mă amenința din spate, mai mult, de la kilometrul 15, începeam să mai ajung oameni în urmă. Evident, asta nu conta deloc, dar măcar știam că nu doar mie îmi e greu.

La ora 6 a ieșit soarele, iar ritmul meu a crescut simțitor. Nu aveam mai mult aer, nu m-am re-motivat sau revenit, ci pur și simplu vroiam să termin odată. Punctele de alimentare erau la câte 3 km, dar se dădea apă în pahar, iar eficiența mea cu acest mod de hidratare este foarte scăzută. Plus că apa era deja încălzită. Luam gelurile cumpărate fără apă, ca să mai câștig ceva energie. Nu am putut să mă motivez ca, pe așa căldură, să iau, să decojesc și să mănânc bananele de la singurul punct unde se oferea așa ceva.

La kilometrul 17 mă aștepta cea mai plăcută surpriză, un burete cu apă rece, dar nici acesta nu au reușit să mă ajute decât pentru câteva secunde, căldura năucitoare anulând aproape imediat efectul.

Ultimii kilometri au trecut extreM1m de greu. M-am trezit într-un grup de patru alergători care se luptau între ei pe ultimii 500 de metri. Apoi finiș, medalie și bucurie, plus networking.

Lipseau bananele, isotonicul sau orice fel de mâncare. Primeai doar o sticlă de apă și ceva băutură carbogazoasă, din malț. Nu știu dacă asta era o greșeală organizatorică sau așa era planificat, dar abia la o oră după ce am ajuns a apărut un camion care distribuia înghețată si iaurt.

A rămas aproape toată lumea la premiere, asta și pentru că era aproape imposibil să pleci, dacă nu erai cu mașina. S-a anunțat că 50% din participanți erau din străinatate, dar asta se vedea și cu ochiul liber.

Conform organizatorilor, ultimii participanți au ajuns la ora 12, adică la 9 ore după start, moment când s-a terminat oficial concursul.

Deși concursul s-a terminat duminică, emoțiile așteptării s-au prelungit mult mai mult, fiindcă rezultatele publice au apărut abia miercuri, iar fotografiile comandate le-am primit abia după 10 zile. Însă comunicarea cu organizatorii a fost una bună, au răspuns promt la mailuri și au trimis informații și newslettere utile și dese, dar nu enervant de des.

All in all, dacă vrei o astfel de experiență, merită cu vârf și îndesat, dacă ai drum în zonă. N-aș veni în Kota Kinabalu doar pentru un maraton, dar dacă reușești să legi concursul de o vacanță, nu numai că o să ai o vacanță de neuitat, dar o să poți să-ți testezi limitele încă o dată, într-o atmosferă foarte diferită de cea obișnuită.

Dacă îți planifici drumul și concursul din timp, poți ieși bine la capitolul buget și la rezultate, dar, evident, este nevoie de mult mai multă implicare, verificare și plănuire decât la un concurs obișnuit.  Nu în ultimul rând, concursul e un exercițiu foarte bun de umilință, așa că dacă ești prin mai în Asia de Sud-Est, Kota Kinabalu e locul pe care nu vrei să-l ratezi.

* Csibi Magor este director WWF România și un pasionat alergător pe distanțe lungi.

Comments

comments

Previous post

Saxonii ”se întoarce” 2

Next post

Poate de data aceasta alergați la vot!

Alerg.ro

Alerg.ro

2 Comments

  1. […] Dacă ești pasionat de alergare montană, dar nu ai alergat nicăieri altundeva decât în România, un maraton într-o regiune subtropicală îți poate testa limitele într-un mod la care nu te-ai fi așteptat. Clima își spune cuvântul, iar dacă reușești să închei o astfel de cursă, al cărei traseu are și lungi perioade de urcare, te poți considera un adevărat erou carpatin, pentru că îți vei testa limitele într-un mod inedit. Despre asta a scris directorul World Wide Fund România, Csibi Magor, pe alerg.ro. […]

  2. iunie 6, 2014 at 12:02 am

    Felicitari!
    Asa e, conditiile meteo conteaza foarte mult. Cele mai grele conditii sunt pe caldura umeda.
    Sa-mi fie rusine ca mi se parea neconfortabil aseara la umiditate de 90% si 18-20 grade Celsius.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *