Coltul ConsumatoruluiPovestile maratonului

Saxonii ”se întoarce” 2

Alerg.ro iunie 3, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Transilvania, pe urmele sașilor, adică Maratonul Saxon. Dar ce ar spune prințul Charles despre baliga românească?

de Adrian Mila

Nu dau nici măcar doi bani pe meteo. Ignor rubrica meteo, prefer să mă uit pe geam decât la Busu. Alții însă se uită la meteo și țin morțiș să îmi spună și mie cum va fi vremea.

Așa că auzeam de câteva zile că va fi ploaie sâmbătă la Sighișoara. Busu a supralicitat, cod galben de ploi în aproape toată România.

Am preferat opțiunea “ignore” și vineri am plecat spre Sighișoara. Până la Azuga mi s-a confirmat că am dreptate, o ploaie rară și anemică, orice, numai cod galben nu era.

Rău de gură cum sunt, am zis: “aaa, întotdeauna după Carpați e altfel vremea. De la Predeal va fi frumos”.

Da, am fost la fel de exact ca o previziune meteo. După Predeal a plouat aproape non-stop. Cu cât ne apropiam de destinație, cu atât era ploaia mai puternică, la intrarea în Sighișoara era potop. Spiritele saxonilor nu ne vroiau și făceau orice ca să ne întoarcă din drum. Poate trebuia, ca anul trecut (Maratonul Saxon Biertan-Sighișoara) să le dăm ceva de băut, să îi îmbunăm.

Ne-am cazat în Șaeș (eu, Silvia Mila și Valeriu Rosetnic), la câțiva kilometri de Sighișoara, la o curte plină de flori, liniște și verdeață. Tare liniște. Toată noaptea s-a auzit doar pic-pic-pic.

Dimineața nici nu aveam curaj să mă uit pe fereastră. Până la urmă m-am uitat, se vedeau numai nori, care atingeau dealul. Și, evident, ploaie.

În oarecare grevă fiind, am plecat cam la relanti și îmbrăcați de oraș, cu gândul ascuns că poate amânăm pe duminică maratonul.

Aș. Hadrian Lupu și Ștefan Pîrvu ne așteptau pregătiți de expediție, nu de plăpumioară. Ne-am schimbat rapid și am plecat pe o ploaie sănătoasă (sănătoasă?) spre Viscri. Până și prințul Charles plecase, preferând ploaia disciplinată londoneză, deși speram să îl prindem la o poză pe traseu.

În Viscri continua să plouă marunt, am cedat geaca de ploaie și am apelat la o pelerină subțire din folie, captură de la nu mai știu ce concurs. Meserie de pelerină, albă, arătam ca un adevărat zootehnician în ea.

Aer curat, spălat de ploaie. Facem câțiva pași, căscam un pic gura și adulmecam aroma rurală. Saxonă, oare? Mă uit mai bine, era mai mult de vacă. Măcinam mărunt în picioare o ditamai balegă… Dacă jucam la loto în mod sigur luam categoria I, cu report maxim.

De obicei calc delicat cu talpa, acum eram și cu lateralele zemuind, nu puteam să scutur adidasul că stropeam ca naiba. Shit, ar fi spus prințul, bull-shit am spus eu. Ma rog, prințul ar fi spus cu încântare: “uite, această balegă e fenomenală, trebuie să fiți mândri că mai aveți o balegă așa verde pe uliță, cum nu mai sunt în toată Europa”. Acum și miroseam ca un zootehnician.

Am dat o scurtă tură prin sat, am luat niște apă si am plecat spre Meșendorf, până la care aveam de alergat vreo 13 km. Erau vreo 12 grade.

Să explic un pic principiul maratonului. Hadrian este la a treia astfel de cursă, dupa UltraDacicus, de la Sarmisegetuza și Maratonul Saxon I, ambele în 2013. El face recunoașterea traseului, documentarea și invitația. Traseul este de peste 42 km, trece prin obiective turistice (care servesc și drept eventuale puncte de alimentare) și evită drumurile circulate, mergând mai ales pe drumuri laterale, poteci sau peste deal. Pentru mine este una dintre cele mai frumoase alergări, necompetitivă, relaxată, prin zone superbe, ai timp să vorbești și să admiri peisajul.

Deci tropa-trop, și la trap și la galop. Peste vale, peste deal, suntem cinci clefăitori de noroaie. Plouă, numai nori, nu prea sunt speranțe să se oprească. Ne hlizim la niște purcei, ei dau din urechile clăpăuge și fug după scroafă, cu cozile țopăind sincron cu urechile, noi țopăim sincron la deal.

Ne mai adăpostim prin pădure, o pădure de fag înaltă și frumoasă, mai întâlnim niște animale, când tot prestigiul meu de zootehnist se duce naibii. Mă uit la o vacă, ne blochează drumul, îi zic expert “vaco” (desigur, după ce mă uitasem la dotare) și sunt corectat imediat de către cioban, disprețuitor: “nu e vacă, e junincă”. Deja se lămurise că nu suntem întregi la cap, că auzise că mergem până la Sighișoara.

Dealuri frumoase pline de flori și o iarbă udă, verde-verde, în care ne tot spălam încălțările. În adidași vom avea, pe tot parcursul zilei, ba apă, ba noroi, în proporții variabile. Când intram în iarba înaltă se curățau de noroi, când ajungeam în zonele unde trecuseră animalele intram în noroi până la glezne.

În Meșendorf facem o mică pauză de ajustare, mâncăm ceva și o luăm din loc înainte să înghețăm. Mică paranteză. În 1941 localitatea avea 782 de locuitori, dintre care 552 de sași (70,6%); în 1992, mai erau 101 sași în localitate. La recensământul populației și al locuințelor din martie 2002, localitatea mai avea 344 de locuitori, din care 199 români, 10 maghiari, 124 țigani și 7 germani (cf. sursa Wikipedia). Nu știu dacă informația este corectă, rezultatul adunării nu este.

Nu ploua prea tare, mai mult sâcâitor, eu tot voi susține că nu era ploaie de cod galben, na!. La primul pârâu care trebuia traversat dăm și de niște iele care zburdau prin iarbă în puțu’ gol, pe urma a apărut și un jupân cu hanorac pe care scria Italy, din tabăra de corturi. Nu, nu era italian, era simpatic și curios unde mergem. A râs și el la noi și ne-am văzut de drum. Oarecum. Pârâul se umflase, până la urmă am trecut pe niște crengi, cu aparatul de fotografiat pregătit pentru o eventuală căzătură în torent. Din fericire am traversat toți cu bine și am ratat fotografia cu proba de înot.

Am urcat pe lângă niște păduri superbe, am mai mers un pic și pe o pistă de biciclete care este încă în lucru, pas dupa pas spre următoarea localitate, Daia. Avantajul ploii era că au lipsit gâzele înțepătoare, pișcătoare, mâncătoare și au rămas doar iarba, copacii și florile.

Daia este atestată din anul 1280 și avea în 1930 un număr de germani, români și ceva țigani. Nemții au plecat, la fel și o parte dintre români. Alții s-au iubit, s-au împerecheat și s-au înmulțit. Intrarea în sat e nămoloasă, cu case în ruină și o grămadă de balegar care atestă că zootehnia funcționează. Trag de o cișmea din fontă, din păcate se pare că funcționează invers, șuieră ceva, dar practic trage aer în loc să scoată apă. O parte din case sunt renovate și arată bine, dar sunt în minoritate.

Hadrian ne arată turnul bisericii, care este peste drum de biserică, despărțit de stradă. Cam fisurat, într-un echilibru care nu pare foarte stabil. În biserica fortificată nu am intrat, din păcate este abandonată, casa parohială este sub ocupație păgână și în curtea bisericii alergau porcii în urmă cu o lună, când Hadrian făcuse recunoașterea traseului.

Mai ciugulim ceva în fugă, îmi aranjez iar pelerina de care fac mișto colegii și plecăm voioși pe ultimii 15 km până la finiș. He. He-he. Plec înainte și mă opresc. Ăsta era pârâul ăla mic? Hadrian face o tentativă de trecere, apa depășea genunchii și curgea nervoasă și tulbure la vale. Chiar dacă puteam să fotografiem o trântă interesantă în pârâu, am făcut cale întoarsă și am început să ocolim dealul.

Deja eram expert în juninci, mai ales că aveam halatul. Îmi tot aduceam aminte de o experiență din copilărie, de la Constanța. Era o capră bolnavă (cred că în loc să facă măsline făcea ceva moale), a venit veterinarul și-a suflecat mânecile și (parcă) i-a băgat o mână în fund. Am fost profund surprins și am avut cea mai mare admirație pentru omul ăla. Ce pastilă, ce injecție, om de acțiune frate, tehnică și energie, nu teorie, doar fapte, nu vorbe.

(Altă paranteză. Era un banc, cu un veterinar care făcea inseminări artificiale unor vaci și termină materialul înainte să polenizeze și ultima vacă. Vaca se uită la el cum își strânge sculele, cum se spală, și întoarce capul, îl privește cu niște ochi mari și îi spune cu reproș: “bine, și mie nici măcar un pupic nu îmi dai?”).

Pe deal dăm de o nouă turmă de vaci, probabil responsabile de mormanul de la intrarea in sat; astea stau ca vacile și nu se dau din drum, ocazie de râsete, că cică “a venit domnul inginer de vaci să vă mulgă, ha-ha”. E, ce să spun… Una din ele se uita tare expresiv, cred că era o prințesă saxonă vrajită, inclusiv dupa gabarit și probabil vroia și ea măcar un pupic pe boticul plin de botox. Nu l-a primit, a rămas să rumege abătută niște fire de lucernă.

Ultimii 10 km au fost printr-o pădure fantastică de fag, înaltă, întunecată și plină de ceață. Încercăm să evităm zonele alunecoase și după ceva mai mult de zece ore vedem cetatea Sighișoarei, în pâclă și ceață. Pădurea ajunge până lângă case, ne spălăm un pic și ajungem la stradă, unde ne așteaptă cu flori fetițele și soția lui Hadrian.

Maratonul s-a lungit un pic, pe GPS au ieșit 48 km și ceva peste 1000 m diferență de nivel cumulată. Urcări blânde, peisaje fabuloase, nu visez decât să mă reîntorc la toamnă, să văd cum arată pădurea ruginie. Într-o zi cu cer senin, acel albastru de octombrie, dacă nu cer prea mult.

Deja îi sunt dator lui Hadrian trei curse. Aștept să crească datoria la cinci, înainte să cer re-eșalonarea.

Mai multe imagini sunt disponibile pe pagina de Facebook a Maratonului Saxon 2.

Comments

comments