Cum să îți faci dușmani mulți și puternici atunci când te plictisești și când nu te-a mai înjurat nimeni de mult timp? Simplu, comentezi alergarea pe munte cu o ușoară notă defavorabilă. Și-ai să vezi urmarea….
de Viorel Ghiță-Grizon
Sunt convins că cei paisprezece Părinți Fondatori ai Clubului (e vorba desigur de Ro Club Maraton), atunci când l-au moșit, nu s-au gândit nicio clipă că în viitorul apropiat majoritatea kilometrilor parcurși de membrii săi vor fi pe munte. De la Moieciu la Kathmandu și de la Olympus la Mont Blanc, toată lumea aleargă pe munte.
Entuziasmul e maxim, descrierile sunt superlative, fericirea e infinită. Rareori apare câte o relatare calmă și sobră, de genul: “Credeam că fata aia aleargă bine, dar s-a împiedicat în bețe și a căzut cu mâna într-un ciob de sticlă…” Sau să apară o poză cu picioare de alergător care după o coborâre dură s-a descălțat pur și simplu de pielea de pe talpă. Sau un inventar cât o carte de telefon al sutelor de bășici, al articulațiilor bușite și al atacurilor câinilor de stână.
Eu sunt grizon de oraș. O vreme mai încercam să ies vara pe la mare. Cât despre munte…
În tinerețe am adunat cam două luni de excursii cu cortul în creierul munților. În Apuseni am umblat două săptămâni numai pe coclauri, coborând în vreun sat doar pentru aprovizionare. Poate am să vă povestesc odată cum e să fii în grupa de rând la “bucătărie”, să-ți iei rămas bun de la colegii care pleacă dimineața în traseu și apoi să începi să aduni lemne ca să pui fasolea la fiert în ceaun, pe pirostrii. Iar seara, când se întorc colegii de pe munte, după un moment de derută (ne lăsaseră într-o mică pădurice și acum ne găseau într-un luminiș, toți copăceii din jur ajungând pe foc), când încep să strige că sunt rupți de foame, să le pui în farfurii o fasole chiar mai tare decât era dimineața, înainte de a fi pusă la fiert. Nu vreți să știți ce a urmat…
Deci cunosc oarecum mirosul muntelui.
Și când am văzut că degeaba m-am înscris eu într-un club de alergare pe șosea, că rămân singur și total în afara colectivului dacă nu îmi diversific activitatea, am decis ca duminică să ies și eu la munte, de probă. Traseul meu: Sinaia (am parcat lângă mănăstire), Cota 1400, Varful cu Dor, Piatra Arsă și retur, pe urmele pașilor de la dus.
De la Sinaia la Cotă (apoi de la Cotă la Sinaia), pe marginea drumului, zeci de afișe cu poza cu ursul din filmul Fălci sfătuiau pe spectatori să umble doar în grupuri mari sau și mai bine cu mașina. Eu eram într-un grup mare de doi oameni. Cald ca în iad. (N-am fost acolo, dar sunt așteptat).
Bilanț cu daune după acest drum: m-am prăjit tare pe ceafă și o să îmi cadă unghia de la degetul mic al unui picior, după ce trece infecția. Sper să nu cadă cu deget cu tot. Sau cu tot piciorul. Că muntele e munte. Nu te pui.
Vă întrebați ce naiba am vrut să spun până la urmă? Doar că poate alergarea pe munte nu e pentru toată lumea, în ciuda entuziasmului celor pasionați. Și poate nu e nici pentru mine. Și totuși, încă nu mă predau. Mai vedem.
Romanian
English
Nu ma întreb ce ai vrut să spui până la urmă pentru ca inteleg ca aceasta postare a fost doar introducerea iar subiectul il vom discuta alta data. „Mai vedem” adica „va urma”! 🙂
Cat despre concluzia ta „… alergarea pe munte nu e pentru toată lumea…” sunt de acord cu o corectie: alergarea pe munte nu e pentru lumea nepregatita din punct de vedere al echipamentului, al informatiilor despre traseu, al conditiei fizice.
Varul meu, Leopold von Sacher-Masoch, zicea ca e promotie la Ciucas, 20 lei. Sa ia toata lumea.
Unghiile se dau la pachet. Dopo.