Influența sării asupra telescoapelor
Ceasuri, căzături, alergare mai puțin, însă acțiunea rămâne importantă. Altfel spus, despre legăturile imponderabile dintre pasiunea de a cădea de pe bicicletă, telescoape și izbăvitoarea fugă.
de Adrian Mila
În decursul timpului m-am pricopsit cu câteva ceasuri. Vreo două cumpărate şi vreo două primite cadou sunt cele pe care le utilizez în mod curent.
Ţin destul de mult la un ceas cumpărat de mine, nu pe foarte mulţi bani, acum vreo zece ani, ceas care corespundea cerinţelor mele de zi cu zi, incluzând intrarea lui ocazională la apă. Antişoc, rezistent la praf, la apă, la lovituri si zgârieri.
Primul accident de bicicletă a fost cam acum un an si jumătate.
Cumpărasem o bicicletă SH şi am vrut să îi fac o probă. Am încălecat pe-o şa şi am plecat de la serviciu spre casă, savurând viteza, uşurinţa pedalării… o minune.
O biclă de oraş, Avenue, cu care depăşeam în premieră alte biciclete in trafic. Când am trecut de Universitate spre Piaţa Unirii, am dat la pedale cât am putut de repede, fredonând „I can ride my bike with no handlebars”, neuronii mei urlând de fericire. Urlau cam neatenţi, pentru că de pe o stradă laterală a ieşit o doamnă cu maşina şi a dorit să facem cunoştinţă, printr-un agaţament mai neinspirat.
Ea se uita la prietena din maşină, eu mă bucuram de cursă, frâna mea era lipsită de eficienţă (o să mai auziţi scuza asta) şi impactul este inevitabil, intru în aripa dreapta faţă, sar peste capotă, urmat prompt de rucsacul care îmi vine în ceafă şi de bicicleta care vine pe cocoaşă.
Mă adun cam chinuit de pe jos. Îmi sărise telefonul din buzunar. Ceasul aterizase la câţiva metri, doar cu telescopul rupt, altfel în bună stare, așadar rezistase cu brio tratamentului brutal. Aşa sunt eu, îmi place viteza.
A urmat umflarea unui genunchi, apariţia promptă a unei ambulanţe Smurd, tratamentul hilar aplicat la locul accidentului, în care eu ţineam un pansament uriaş care nu vroia sa stea, după aia am ţinut degetul să facă nod, nu, nu a tăiat tifonul cu dinţii, cred ca avea o foarfecă și nu, nu mi-a pus un garou pe carotidă.
Mi-a plăcut cursa cu sirene prin oraş, m-am simţit important pentru câteva minute.
Râd eu acum, dar ce a fost în sufletul meu pâna am ieşit de la radiografie, doar eu ştiu. Toată lumea mă întreba dacă m-am lovit la cap, se pare că mă cunoşteau de undeva şi ăsta a fost momentul care m-a convins să îmi cumpăr cască de protecţie.
Era cam cu o lună înainte de primul meu maraton, mă pregăteam de trei luni şi am crezut că îmi pică cerul în cap, ideea că m-am accidentat stupid m-a chinuit destul. O lună mai târziu am alergat cu succes prima cursă la Cluj.
După un an, încalec pe vechea mea bicicletă, eram un biciclist urban un pic mai experimentat, dar nu destul. Când să ajung la birou, mai aveam câteva sute de metri, trebuia să virez la stânga peste liniile de tramvai, trag prea tare de ghidon, roata din spate merge înainte, cea din faţă face la stânga şi apoi se răzgândeşte şi eu zbor în freză, lăsând briantină pe dalele de beton.
Am fost iar luat prin surprindere, nu mă aşteptam să am un impact aşa intim şi aşa inopinat între ideile de sub frunte şi calea de rulare a tramvaiului. Aşa sunt eu, un pic grăbit.
Tramvaiul clopoţea în spate, că de aia am făcut prea rapid manevra, mi-am reparat freza uşor aplatizată, am luat şchiopătând bicicleta cu lanţul sărit şi am strâns ceasul de pe jos. Zburase iar câţiva metri, fără alte vătămări în afara telescopului sărit.
Am vrut să-mi fac o poză cu cucuiul care înflorise, dar mi-a fost teamă că mi se dă acasă interdicţie la bicicleală.
Ăsta a fost momentul în care am ajuns la concluzia că niciodată nu este prea cald sau prea frig pentru purtarea căştii de protecţie, şi am început să port de fiecare dată cască.
La puţin timp după repararea ceasului plec cu bicicleta spre Piaţa Aviatorilor, am o uşoară nesincronizare (sau o sincronizare perfectă?) cu o fată care mergea pe banda de biciclişti și era fascinată de prestaţia mea, precum un iepure prins in lumina farurilor, şi am cunoscut iar plăcerea aşezării pe pământ. Un pic brutal, atât după părerea mea cât şi după cea a domnişoarei, ea a fost pălită de o pedală, deşi nu ar fi trebuit atinsă nici cu o petală, iar eu am aterizat în spaţiul verde proaspăt udat, umplându-mă de clorofilă si noroi.
Fata făcuse un balans stânga-dreapta perfect, cu care eu mă sincronizasem perfect, ca o imagine în oglindă. Poc. Ce să fac?, sunt o fire prietenoasă şi nu aleg mereu în cel mai bun mod calea să fac cunoştinţă cu cineva. Aşa sunt eu.
Ceasornicarul a avut iar de lucru după ce am reuşit să scot noroiul din cureaua metalică, însă doar pentru schimbarea telescopului.
Lucrurile păreau să se fi stabilizat oarecum, am schimbat bicicleta, am luat o suedeză SH supraponderală, de vreo 17,8 kg, botezată destul de neinspirat ‘Helga’, nume mai mult austriaco-german.
Mă împac bine cu Helga. Frână v-brake pe faţă, pe spate se blochează roata din pedale, confortabilă pentru transport urban, far cu dinam, lumină spate pe LED, apăratori de roţi eficiente.
Eram în relaţii bune, pe bune. Nu pot să inteleg de ce s-a simtit trădată.
Mă duc deunăzi până la piaţă în pauza de la serviciu, sunt ademenit de mirosul de covrigi şi îmi iau unul rumenit numai bine, cu mac și multă sare. Mmmm. Cum să aştept până la birou? Încep să muşc cu ochii aproape închişi, ţin covrigul cu mâna dreaptă, mănânc partea fără sare, pe cea cu sare o voi savura la sfârşit. Pedalez alene pe bicicletă, ţin ghidonul cu mâna stângă. Precaut, ţin cu stânga nu doar ghidonul, ci şi maneta de frână, să pot sa opresc eficient în caz de nevoie. Aşa sunt eu, preocupat de eficienţă.
Mergeam încet, muşc, pedalez, soare, călduţ, nici o grabă. Vine o maşină din spate, e stradă cu sens unic şi vreau sa virez la stânga.
Trag de ghidon cu stânga, dar involuntar apăs şi pe maneta de frână. Roata faţă se blochează, neuronii mei ocupaţi cu sarea, soarele si pedalatul se sperie, frânez mai tare și zbor (aproape) în cap. ‘Helga’, nărăvaşă şi geloasă, se ridică de fund şi mă aruncă din şa. Aterizez pe acelaşi genunchi stâng greu încercat, mă întind pe jos, zboară ceasul câţiva metri, în mâna dreaptă se înalţă triumfător restul de covrig cu sare. Mă aşez în fund pe bordură, ca un beţiv supărat pe mârţoaga nărăvaşă care nu l-a dus până acasă şi rumeg la gânduri şi la covrigul cu sare în continuare.
Acum se pun doua întrebări. Prima este dacă ştie cineva un ceasornicar dispus să dea discounturi unui client serios.
Cea de-a doua: dacă ceasul este marca ‘Festina’, era mai bine dacă insistam in căutari şi luam un ceas Festina Lente?
Hai că mă duc să alerg, este mai puţin periculos.
Ca de obicei o placere sa-l citesti :))) am ras cu lacrimi:d
Faină povestea! Totuşi, n-am înţeles… ai în CV „pilot de încercare ceasuri” sau nu? La hobby sau profesia de bază?
Alergarile sunt mai ieftine si mai sigure:)
Am cateva poze in care genunchii mei care nu pledeaza pentru siguranta alergarilor (mele), mai ales de la cele montane.
Probabil ca nu este de vina locul, ci dobi….; ce sa-i fac, asa sunt eu, neatent.
Ma gandesc uneori ca poate m-am pripit reziliind asigurarea de viata. Am reziliat-o probabil si din cauza ca nu aveam despagubire decat in caz de dauna totala.