Societate Organizată Sustenabil

Jurnal de alergare

Arta contemporană este atât de ironică, atât de intenționat banală în tonul ei, atât de derizorie în ideea de salvare și sensuri ultime, că fix de-al dracului un banal jurnal de alergare trebuie să fie despre pasiuni nesondate, despre moarte, religie, chiar și personală, urbanism, chiar și fugitiv.

[Adrian Dohotaru]

Mișcarea

Arta contemporană este atât de ironică, atât de intenționat banală în tonul ei, atât de derizorie în ideea de salvare și sensuri ultime, că fix de-al dracului un banal jurnal de alergare trebuie să fie despre pasiuni nesondate, despre moarte, religie, chiar și personală, urbanism, chiar și fugitiv.

Sunt un alergător pasionat, dar pentru mine Mișcarea nu e doar senzația mușchilor treziți la viață, bucuria corpului eliberat sau frumusețea lumii care se perindă prin fața ochilor. Mișcarea e opusul atrofierii, al încremenirii. Opusul morții.

Mișcarea înseamnă peisaj care se transformă, lucruri și fețe noi, forme care apar, dispar, reapar. E o înșiruire de manifestări ale vieții, în dinamismul și perpetua sa transformare. Așa cum Miza, ticul meu verbal, după care alerg constant, e o garanție a sensului, Mișcarea e o dovadă a vieții. Cum nu cred în Dumnezei, vreau Mușchiule, Viață, Formă, să Te pipăi și să urlu: Este!

Ce este o miză? Este promisiunea unui câștig. Ceva pentru care merită să riști. Este promisiunea care umple de  semnificație încercarea și sacrificiul sau efortul care o  însoțesc. A căuta o miză în orice, poate părea, la prima vedere, pragmatism sau chiar oportunism. În fapt, a căuta o miză în orice e pentru mine cu totul altceva decât o predispoziție spre pragmatism: e o încercare  înverșunată de a găsi un sens, ca atunci când alergam ca să fiu pe podium. Deși, în ultima instanță, nu este și pragmatismul modul nostru de a ne asigura că lumea nu ne trage pe sfoară, că ne alegem cu ceva din jocul de-a viața?

Alergarea e unul din puținele lucruri ferite de tirania Mizei. Deși mă las uneori ispitit de tentația de a intra în competiție cu mine sau cu ceilalți, cel mai adesea alergările nu au niciun alt scop. E mișcare de dragul mișcării așa cum viața e viață de dragul vieții. Alergarea e scop și totodată mijloc, năzuință și îndeplinire a năzuinței, dorință care se realizează simultan cu apariția sa, anulându-se instantaneu.

Dar Mișcarea nu e doar fizică, e și mentală, și ideatică, și politică. A zăbovi prea mult asupra unui lucru, fie că e o cauză sau o temă anume îmi provoacă ceva care depășește granițele plictisului, ale lipsei de răbdare sau ale enervării, învecinându-se cu fobia. Ceea ce la prima vedere poate fi luat cu ușurință drept o formă de agitație ori superficialitate, e de fapt o foame de mai mult. Dorința de mișcare, de a mă așeza totdeauna pieziș pe un fotoliu, gata să mă scol, să plec, vine dintr-un nesaț ontologic. Să zăbovești prea mult asupra unui lucru e precum o oprire nepermis de lungă din alergat. Atât de lungă, încât te apucă spaima că ți se vor  atrofia mușchii și vei rămâne țintuit într-un singur loc. Un singur loc care nu e niciodată cel în care trebuie să fiu. Pentru că oricât mi-aș fi spus că acolo unde sunt eu este și centrul lumii, viața e mereu în altă parte. Axis mundi e acolo unde sunt eu și tot încerc să alerg ritualic în jurul axului, doar că eu nu sunt niciodată acolo unde trebuie să fiu.

Next next, next, spun în tot ceea ce fac. Nu, nu pentru că mă plictisesc și nu pentru ca sunt frivol, ci pentru ca sunt nesătul. Fiecare lucru pe care încă nu îl descopăr poartă în sine o promisiune a unei noi dezvăluiri, trebuia doar să mă mișc ca să ajungă acolo. Ca mai demult. Fiecare femeie pe care o atingeam, fiecare carte pe care o deschideam, fiecare cauză pe care o îmbrățișam erau doar precursoare ale altor femei, ale altor cărți și ale altor cauze care se aflau înaintea mea, care așteptau să vin către ele. La capătul mișcării dohoquijotești se află Utopia, locul care nu există, pentru că Mișcarea exclude un capăt, la final de drum e anulată.

Și Tihna

Există însă ceva oarecum trist în condiția unui alergător etern. Mișcarea mă face să plutesc peste lucruri fără a putea să mă apropii vreodată de ele și să zăbovesc asupra lor. În mișcare, poți iubi lumea întreagă, dar niciodată nu poți iubi un singur lucru sau un singur om, pentru că mișcarea presupune să te îndepărtezi de acel lucru imediat ce te apropii de el. Imposibilitatea de a te apropia, de a te odihni, deci, sunt blestemul alergătorului etern.

Ca orice alegător de anduranță metafizică, evit apropierea, chiar și cu oamenii dragi. Apropierea e o opreliște, o deturnare din avansul meu. Mai mult, orice apropiere prea mare îți populează vederea doar cu imaginea obiectului apropiat, care devine supradimensionat în raport cu restul, încât nu mai vezi nimic, nimic din marele tot care e viața ce urmează și pe care trebuie să o descoperi. E un blocaj, o fundătură, un obstacol.

Dar ca orice alergător perpetuu, tânjesc după apropiere și după odihnă, chiar dacă nu concep viața altfel decât în mișcare și mereu distanțându-mă. Dar odihna e mai mult decât o simplă întrerupere a mișcării. Odihna la care visez e Tihnă. Iar Tihna înseamnă un soi de stază, o oprire din mișcare a lumii întregi. E o re-aranjare a lumii după o logică în care transformarea nu mai constituie principiul ordonator, ceea ce mi-ar îngădui să mă opresc fără teama că voi rata ceva. Orașul nu mai freamătă, dorințele nu mai mustesc.

Îmi imaginez tihna sub forma unui ritual. Nemaivăzut și atotcuprinzător. Un ritual cu reguli care nu suportă abatere, în care mișcarea e predeterminată, cu un traseu fixat în avans. Ca orice ritual, are și o miză prestabilită, ce nu permite nici o răstălmăcire. Doar așa aș sucomba total în fața acelei mize impuse din exterior și a traseului predefinit, mișcându-mă într-un perimetru delimitat, care m-ar fi absolvit de povara de a căuta neîncetat noi sensuri, noi priveliști, noi forme. Atâta tot că pentru a mă lăsa subjugat și ușurat în acest mod de un ritual, trebuie ca ritualul respectiv să facă parte din ceva mare, necuprins de mare, dintr-o religie care încă nu fusese inventată, dintr-o revoluție ce nu avusese loc. Orice altceva e leu într-o cușcă, alergător cu piciorul rupt.

Adrian Dohotaru este activist civic și de mediu. Este totodată și un pasionat alergător, avînd în pregătire un jurnal urban de alergare.

Comments

comments

>
Previous post

Stresul maratonului e mai mare de Crăciun?!!

Next post

Lecțiile lui Meb. Perseverența (I)

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *