Povestea Drosophilei melanogaster la Beermile de România IV.

IMG_7769xxx

de Cosmin Năzdrăvanu*

„În viaţa asta toate alea e greu / Zicea femeia de servici din blocul meu”. Într-adevăr: e greu să alergi la BTR (Băneasa Trail Run) prin nămol, cum e greu să participi la un beer mile mai târziu, în aceeaşi zi. E greu chiar şi să ajungi la timp la cursa asta bahică, pe care ai organizat-o tu însuţi cu ajutorul neprecupeţit al Conului Mila (Adrian Mila, pentru necunoscători – n.e.) – aşa ceva gândesc îngrijorat, consultându-mi ceasul. Un sprint, ba chiar şi o alergare uşoară către locul de întâlnire sunt excluse – îmi zic şi mă crispez la gândul celor 4 beri care se agită deja prea mult, spumos, în ghiozdan.

Ruşinea ruşinilor: aproape am rătăcit drumul spre pistă, căci am ales o altă rută decât cea cunoscută. Hmm. Şi încă nu am băut nimic. Un semn divin îmi arată însă că sunt pe calea cea bună, căci tocmai evit un cetăţean cherchelit. Surâd fugitiv. Vasăzică providenţa mi-a presărat calea cu indicii ca în Hansel şi Gretel, ca să nu mă pierd.

Trec precaut pe lângă un gardian care păzeşte Complexul Sportiv Național şi privesc înainte, impenetrabil, ca un Sfinx pregătit pentru o matoleală. E bine, am ajuns la fix. Întuneric beznă pe Stadionul Viitorul, căci luminiţele sunt doar pentru capetele de tunel ale tranziţiilor. Mă îndrept spre singurul grupuleţ pe care-l disting: să fie celebrul „bar de negri”? Nu, sunt tovarăşii de suferinţă, veniţi să participe la „spuma spumelor” în materie de curse: Beermile de România, ediţia a IV-a.

Rătăciţi în tranziţie

Alegem democratic zona de start şi cea de tranziţie. De ce de tranziţie? Pentru că în arealul ăsta vom fi obligaţi să bem, înaintea fiecărei ture de alergare, una dintre cele patru beri. Zona de tranzit esofagian, cum ar veni.

Ghiozdanele se deschid, născând „kiturile de participare” cvadrilate, care se aştern alene pe pământul înfrigurat de cele 0 grade. Principiali din fire, am decis să urmăm cu stricteţe regulamentul instituit la prima ediţie autohtonă şi să încălcăm cu bună ştiinţă regulile internaţionale ale beermile-ului, căci în România nu există bere de 355 ml. Ne mulţumim cu sticlele de 330 ml, mai ales că diferenţa de gramaj o vom recupera la after after-party. Din fericire nu suntem nemţi, ci români – regulile nu ni se aplică, ele se adaptează.

Între timp, a mai apărut un concurent întârziat, un reprezentant Pegas, care-şi asumă nonşalant un DNS (did not start) ruşinos, aducător de oprobiu public. Să fie oare de vină problemele de logistică personală (numărul insuficient de beri)? Să fie oare de vină sticla de „apă sfinţită” (o ţuică de origini incerte – Moldova sau Ardeal) pe care am adus-o pentru voluntari şi la vederea căreia ochii parcă au început a-i sclipi? Sau pur şi simplu triatloniştii bucureşteni se dezic de alergare şi au ca sfântă treime doar probe serioase, precum halbere – coniac-canoe – sticlism? Să lăsăm istoria să trateze această dilemă.

6b

Pe gât prima beriucă lin curgea…

Start şi gâl-gâl-gâl! Balauru’ bea prima bere în 10 secunde, fără a respira. Are tehnică, pesemne. Dezolat, arunc ultimul sticla goală şi mă reped într-un sprint de gazelă însetată. Degeaba! Constat în scurt timp că nu mă reprezintă titlul celei de-a patra apariţii discografice BUG Mafia, căci eu nu sunt Deasupra tuturor, ci „în urma tuturor”. Am fost aşa de la început, iar după primii 400 de metri alergaţi situaţia se înrăutăţeşte.

Oare Napoleon eructa în limba franceză sau în cea italiană? Pâcla parcă este din ce în ce mai deasă. Sau o fi de la alcool? „Făptură divină, / Băutura îngraşă, băutura-i de vină”.

A doua bere e-o plăcere

Dar ce se vede la orizont? Un participant întârziat apare vijelios la start. Da, e chiar Melcul Vijelios. Deci nu e totul pierdut. Beau a doua bere înainte ca Melcul să termine prima lui sticlă – e bine, nu voi fi ultimul, îmi spun cuprins de fiorul competitiv, căci e onoarea Ro Club Maraton la mijloc.

Avem şi două doamne printre voluntari, una dintre ele fiind din altă ţară, ba chiar de pe alt continent. Sper să nu uit să o intreb: în limba japoneză cum se spune la „a eructa”? Un termen medical, ştiinţific, de care ne-am ataşat în ultimele minute.

Pe margine, doi dintre voluntarii de sex masculin se „aghesmuiesc” nestingheriţi, căci noi, beremiloşii, suntem preocupaţi de acidul berilor noastre. Mă rup de ei şi pornesc în a doua tură de pistă.

O nouă avalanşă de gânduri mă inundă în timp ce mă lupt cu berea refulată. Oare caii râgâie? Dar vacile? În mod sigur porcii. Ei sunt factotum. Adică fac de toate. Uneori chiar şi zboară. Jur că am văzut asta pe coperta unui album Pink Floyd.

Non e due senza tre

A treia bere e sinonimă cu începutul calvarului. Mă transform în fiecare secundă într-un Butoiaş atomic, un fel de Maradona cu pieptul şi stomacul expandate.

Pornesc într-o nouă serie de 400 m. Oare s-a rătăcit vreodată cineva în timpul unui beer mile? Dacă nu, oricum există un început pentru toate – îmi zic eructând prin toţi porii. Insuficient, căci bulele sunt mai numeroase decât posibilităţile de evacuare ale organismului şi mă simt cuprins de nevoia de a vărsa.

Mă opresc pentru două secunde şi scormonesc în amintirile despre vomitorium, acea cameră pe care o foloseau romanii pentru a voma în timpul unei petreceri şi pentru a putea continua să mănânce (later edit: un mit, spun unele surse – camerele erau de fapt nişte holuri; şi nu voma nimeni). Pe Bachus! Sper să mi se întâmple ruşinea, căci penalizarea pentru vomat pe parcursul unui beer mile este efectuarea unei ture în plus. Au păţit-o alţi beermilişti la ediţiile româneşti anterioare. Senzaţiile s-au mai domolit, aşa că reiau alergarea, dar lent, precaut.

4

1, 2, 3, 4 – cupa şi campionatu’!

A patra bere nu mai curge deloc pe gât. Agonizez printre înghiţituri, în vreme ce voluntarii se delectează cu „buchetul” sticlei transparente şi, iacată!, deja goale. Într-un schimb cultural veritabil, Hiroko (Hiroko Ogawa, voluntarul pomenit mai sus – n.e.) a descoperit un adevăr trist pentru poporul nipon: ţuica bate sake-ul, la fel cum „Bruzli îl bate pe Vandam”.

Dobor în câteva minute (!) al patrulea recipient, încurajat de simfoniile de râgâieli ale colegilor care deja au terminat cursa. Nu e loc de politeţuri, de jenă, acidul trebuie să iasă zgomotos, precipitat, forţat, oricum, numai să evităm exploziile stomacului.

Cu chiu, cu vai mă urnesc leneş şi, după câţiva metri, „elementul Bor” pare că vrea să erupă. Mă opresc iarăşi, preţ de două secunde, îmi reprim pornirile „defulante”, apoi reiau alergarea alene, ca Melcul Vijelios, singurul alături de care mai împart pista.

Să nu uit să întreb: în limba japoneză cum se spune la „a râgâi”? Dar oare la ei astfel de zgomote sunt semn de impoliteţe? Îmi simt stomacul mai plin decât l-am simţit vreodată: oare dacă nu mai râgâi, deci dacă menţin bulele în stomac, voi reuşi să zbor?

Cvasi-metamorfozat într-o Drosophila melanogaster (sau poate într-o Drosophila funebris?), lansez imprecaţii printre dinţi către neinspirata idee de a fi mâncat, în urmă cu nici două ore, o pizza pe care încă nu am digerat-o total.

2

Finişer, terminator, diplomat

Agitaţie mare la finiş, unde găsesc lumea mâncând salam şi caşcaval, sticksuri şi alte sărături pe bază de e-uri, de parcă cele patru beri nu au fost suficiente pentru a ne umfla ca pe baloane. Se devorează – nu se mănâncă – mai ceva ca pe vremea Marii Foamete.

Am dus şi cursa asta până la capăt. Sunt finişer! Sunt terminator! „Sunt finalist! Am câştigat Cupa!” De fapt, nu am câştigat nimic eu (ci mai degrabă Balauru’), dar măcar emblema Ro Club a ieşit nepătată (de conţinuturi stomacale).

La after-party, ca nişte învingători, printre sughiţuri şi râgâieli suave, îmbujoraţi şi zâmbind tâmp, ne imortalizăm pentru posteritate cu ajutorul unui smartphone. Pozele însă vor ieşi neclare din cauza ceţii. Sau poate din cauza fotografului cu mâini cam tremurânde, susceptibil de a fi contribuit la golirea sticlei sfinte? Nu vom afla niciodată.

Diplomele aduse de Conu Mila sunt completate tacticos şi primesc şi eu una pentru locul 5. Cum s-ar spune, am devenit acum şi diplomat.

After after-party

Ceata de cheflii se pune în mişcare. Eu pornesc avându-l pe Conu la braţ aproape, încercând să descoperim pe drum tainele „du connu et de l’inconnu” (accentele cad pe „o” sau pe „u”, dupa imaginaţia fiecăruia). Dacă am fi mai receptivi şi mai tăcuţi, probabil am putea auzi undele cerebrale ale beermilistului de pe locul 2, decretând: to beer or not to beer (mile).

Ne oprim 100 de metri mai încolo, la localul de lângă pistă, pentru a discuta eventualele contestaţii şi pentru a definitiva rezultatele Beermile de România IV. Şi pentru ca ultima bere să nu fie cea din urmă, băgăm o a cincea, în afara competiţiei de data asta. Vorba piesei: „Înc-o bere, / Ficatul nu mi-o cere, / Dar o beau / Pentru că şi strămoşii noştri tot aşa făceau”.

*Acesta este un pseudonim

1

 

 

Comments

comments

Previous post

Abonament 2015, revista ALERG

Next post

Ultramaratonistele. Câteva portrete (VIII)

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *