Natura din oraș. Mici mici puncte ce suntem
Alerg.ro
ianuarie 20, 2020
M-am plimbat și am alergat pe Tâmpa și doar acum mi-a picat fisa, deși am venit de mai multe ori la Brașov, că e arie naturală protejată chiar în oraș. E unul dintre puținele exemple de arie naturală urbană. Jurnal de alergare, 18-19 decembrie
Știam desigur de Parcul Natural Văcărești, care a inspirat și campania noastră SOS pentru Parcul Est din Cluj.
Tâmpa nu era în memoria mea din simplul motiv că declararea ca arie naturală nu e rodul unui efort activist recent, ca la Văcărești, ci e arie naturală din 1962.
Eu am avut noroc să văd doar veverițe la mișcare, să aud ciocănitorile sau să văd fauna umană cea mai mișto a României, alergătorii montani, însă pe Tâmpa poți găsi urși, râși, lupi, vulpi, sute de specii de fluturi, cam 35% din numărul de specii din România, toate comasate pe un munte / arie naturală urbană, protejată, pe vreo 200 de hectare.
Cred că fiecare oraș trebuie să aibă Tâmpa sa, chiar dacă mai puțin spectaculoasă, o arie naturală urbană. Văzând dealurile și pădurile din Brașov, ori una din fortificații unde la câteva sute de metri de ea concurează inestetic în înălțime cu noi blocuri postcomuniste, e bine că Tâmpa e arie protejată din perioada comunistă, că altfel era poate supusă unei dezvoltări imobiliare haotice ca în ultimii 30 de ani, așa cum s-a întâmplat cu înălțimile din apropierea Tâmpei.
E valabil și pentru alte orașe din țară. Să prezervăm Parcul Est în Cluj, mai ales că se preconizează lângă un cartier Sopor de câteva zeci de mii de locuitori, să conservăm râul între Florești și Cluj, Someșul din Satu Mare de proiecte invazive de agrement, ori canalele de desecare din Timișoara să le transformăm în coridoare ecologice ca să stopăm expansiunea imobiliară până în buza apei.
Din cauza asta, am și inițiat un proiect legislativ prin care facilităm crearea de arii naturale urbane, care să permită acces imediat la biodiversitate în orașe din ce în ce mai poluate.
Sunt reguli pentru un parc „neîngrijit”, post-uman și bestial, ca să îl parafrazez pe Sloterdijk, în care păstorul, ca la Pietrele lui Solomon din Brașov, e stânca mută, ce șade sprijinită într-un copac și se uită la oile lui umane și non-umane în mișcare. E o lume în care, în ciuda crizei climatice și a vechii paradigme economice încă dominante, la nivelul unor elite ecologice și filozofice distincția dintre natură și cultură devine vetustă, diviziunile și ierarhiile dintre civilizația extractivă și mediul exploatat se disipează, adevărul nu se mai înfățișează asemenea unui clasor. Natura nu mai trebuie cucerită, natura ocupă orașul, îi devine complementară. Gâfâi pe panta acestor idei și îmi continui alergarea.
În afară de Tâmpa, ce mi-a plăcut la Brașov e drumul spre Poiană prin pădurea deținută de municipiu în proprietate, ca în cazul pădurii de pe Tâmpa. Am văzut sute de oameni la mișcare, alte câteva zeci pregătindu-se de alergare și asta doar pentru că Primăria a avut la un moment dat înțelepciunea să închidă un drum rutier și să îl transforme în traseu pietonal.
Într-o zi de weekend, cum e cel în care am fost eu, câteva mii fac traseul ăsta. Cum gradul de dificultate nu e mare, majoritatea celor pe care i-am văzut aveau 60 +, mergeau cu bețe, nordic walking, cum n-am mai văzut în România în număr așa mare. Alte familii trăgeau copiii cu sănii, din când în când bicicliști pe un traseu de o oră, o oră jumătate până sus.
Dacă Primăria ar fi lăsat traficul auto în continuare, chiar dacă s-a construit noul drum spre Poiana Brașov, ce se întâmpla? Mii de oameni nu se puteau bucura în weekend de acest traseu, de aerul curat, de copaci și zăpadă.
De unde imaginația a început să ruleze, capul să rumineze, inima să juiseze: cum ar fi dacă am închide și noi în oraș astfel de drumuri? Dacă nu putem închide unele drumuri permanent, măcar o zi la final de săptămână și să lăsăm oamenii să ocupe strada? Să se plimbe, să se dea cu bicicleta, să alerge vara, să le transformăm în terenuri pentru sporturi de echipă primăvara, să punem scaune și șezlonguri toamna, să povestim și să ne ținem în brațe cu o pătură pe noi…
Sau până să creăm coridoare ecologice permanente, cel puțin să închidem temporar la marginea orașelor drumuri auto care fac legătura cu zone mai sălbatice, străzi de lângă râuri, și să vedem cum omul redevine voios faună, animal capabil să străbată zeci de km pe zi, așa cum o făceam în trecuturile noastre premoderne, adică mai toată istoria noastră?
Natura să nu mai fie, vorba clișeului, „mediu înconjurător”, așa cum ne proțăpim noi, în ignoranța noastră, în centrul lumii, ci parte din noi, noi parte din ea. Și nu natura să ne înconjoare pe noi, așa cum nici Pământul, a „pale blue dot”, după cum îl numea Carl Sagan, nu e de secole centrul universului, ci noi să o înconjurăm pe ea, atât cât putem, mici mici puncte foarte mici cum suntem pe un punct mai mare.
Adrian Dohotaru este activist civic și de mediu. Este totodată și un pasionat alergător, avînd în pregătire un jurnal urban de alergare.
Romanian
English