Cursa de 84km a început sâmbătă dimineața, pe 7 septembrie. La ora 6. Când nimic nu părea să stea în fața concurenților: frig, întuneric, confortul și căldura unui pătuț de pensiune de Transfăgărășan.
de Adrian Ber
– Și câștigi și anu’ ăsta? mă întreabă zâmbind Maria, soția mea.
– În nici un caz, răspund eu, tot zâmbind.
– Nici măcar un loc pe podium?
– Neh, nu cred că ies nici măcar în primii cinci.
– Păi de ce?
– Păi a crescut valoarea concurenților și nici eu nu mă simt în formă. Dar un lucru pot să-ți zic – am de gând să mă relaxez. Și să mă distrez.
Și sincer pentru mine ediția din acest an a Transmaratonului a fost ca un „reset”, unul plin de voioșie.
Cursa de 84km a început sâmbătă dimineața, pe 7 septembrie. La ora 6. Când nimic nu părea să stea în fața concurenților: frig, întuneric, confortul și căldura unui pătuț de pensiune de Transfăgărășan. Primii 24km, până la Bâlea Lac, am mers în grup compact, primul pluton având în componență 5-6 oameni. Chiar mă gândeam: „Ce frumos ar fi să păstrăm grupul până la km 70-75 de unde să înceapă un cros nebunesc”. Ei nu a fost să fie așa, am început să ne răsfirăm pe coborâre.
Pe la Capra – Piscul Negru, soția mea mă întreabă din mașină: „Ești OK?” Ea își dorea un răspuns retoric, dar nu îi dau ocazia asta și îi răspund zâmbind „Nu, dar sper să termin.” Încă vreo 10 km și, pe la Cumpăna, începe să se manifeste diferența de fus orar. Mi se închideau ochii fără un motiv aparent și mă trezeam pe pas. Luni discutam cu un coleg și îmi spunea „Interesant, alergarea ca gest reflex.” „Mda, încă nu am ajuns acolo, dar chiar ar fi interesant.” Evident, toată amorțeala asta s-a dus așa cum a venit, deodată, după nici o oră.
Ca distanță, cursa nu mi s-a părut atât de lungă. Mult mai lung mi s-a părut drumul de întoarcere cu mașina. De-abia spre final am început să înțeleg întrebarea lui Tică Darie când s-a urcat în mașină la cetate: „Cât e până la Complex Europa?” Florin Stanciu și cu mine, pe bancheta din spate, ne-am uitat zâmbitori unul la altul și apoi i-am zis: „Ia gândește-te Tică, chiar nu știi?!?” Dar pe drum, când pur și simplu nu puteam să îmi dezlipesc pleoapele, aș fi schimbat răspunsul cu „Mult, foooaaaarte mult”. Tot atunci l-am văzut și pe Tică fără zâmbetul lui uzual și contagios – adormise. Deși, parcă … uf, iar mi se închid ochii.
După un picaj în pat mai ceva ca un MIG și un somn bun, am alergat și a doua zi de revenire cu Raluca Borozan, de la ViitorPlus, care a terminat primul ei semimaraton. Toți 21? În nici un caz, doar vreo 6-7 km și apoi mi-am luat cuminte locul în mașină. „Dacă nu veneam cu mașina, alergai tot traseul, nu?” îmi zice soția mea, mai dojenitor, mai în glumă. „Nicidecum, tocmai mă opream, mi-ajunge!” Pe drum, același lucru îmi zicea și Ileana, o alergătoare pe care de-abia o cunoscusem: „Tu ești Adrian Ber, tipul care cu cât aleargă mai mult poate să alerge și mai mult?” „Eu sunt Adrian, în ceea ce privește partea a doua îmi pare rău să-ți nărui castelul de nisip, dar nu e așa”. Și mă gândesc cum cu o zi înainte ceream cu disperare de la mașina de suport un nou set de picioare: „Trebuie să fie pe-acolo prin spate, sigur le-am luat.”
Nu am alergat numai cu Raluca, ci și cu Teodora Pălărie. Despre Teodora trebuie să zic mai multe. Imaginați-vă un șoarece de birou, semi-sedentar. Acu’ șoricelul ăsta, de fapt șoricica, vede într-o zi ceva de genu’ reclamă la TV cu un maraton, un alergător care trece bucuros linia de sosire, un filmuleț motivațional pe Youtube, un poster motivațional pe Facebook, nu știu ce, dar sigur a văzut ceva. Și zice „Pot să fac și eu asta!” Ahh, ba nu, zice: „Pot să fac și eu asta, dar DUBLU!” Când? Peste 2-3 ani? Mai puțin? Un an? Nu, nu, nu – 6 luni. Șase luni a avut șoricica să facă tranziția de la semisedentarism la dublu maraton. De la zero la 84 în 6 luni. Suferea ea la final pentru curajul nebunesc? Am alergat cu ea pe final și pot să zic că da. Dar în primul rând suferea orgoliul că nu reușea să termine în 12 ore. Păi dacă terminai și sub 12 ore, cum se simțeau ceilalți șoricei care dau la rotiță de ani de zile?
Iar Teodora a molipsit și restul familiei. Bogdan a fost în echipa de suport (sincer nu știu cum a scăpat fără un semi, dar cred că ticăie cronometrul), iar Ștefan a terminat și el primul maraton. Asta după ce cu o zi înainte câștigase cursa de uprunning de la cetatea Poenari. Apropos de familie, cine a fost cel mai tânăr sus-alergător? Fetița mea, Ana, care m-a acompaniat pe ultima parte a ultramaratonului – cele 1480 trepte întinse pe o distanță de un kilometru. Evident, n-am mai prins și eu medalie, o luase Ana. Iar la coborâre, când maică-sa îi spune că medalia e a mea, ce credeți că îî răspunde: „Nu, nu, e medalia mea, eu am ajuns înaintea lui tati.” Dar Ana a primit a doua zi propria ei medalie de la organizatori. După ce i-am explicat motivul, am trăit și eu emoția ei: Anei îi jucau ochii în lacrimi și nu a mai scos un cuvânt (asta se întâmplă destul de rar). Cu o zi înainte la ora 5, când mă pregăteam să părăsesc pensiunea pentru a-mi lua locul la start, Ana s-a trezit cu cuvintele „Eu vreau să alerg cu tati!” pe buze. Nici frigul, nici rugămințile mamei nu au determinat-o să nu alerge primii 10-20 metri de la start împreună cu mine. Și apoi finalul. Iar acum medalia. Un weekend încărcat.
Foarte tare. Așa cum în ziua maratonului și semimaratonului, Andrei Roșu, cu o energie pe care nu putuse să și-o consume pe traseu, a strigat la fiecare concurent împreună cu toți spectatorii: „Ești foarte tare!!!”, cu excepția ultimului care a fost întâmpinat cu „Ești CEL MAI tare!!!” De organizare nu cred că are rost să vă zic prea multe, cum credeți că putea să fie un eveniment cu semnătura Andrei Roșu, Gabriel Solomon, Oana Badea?
La final, Andrei Gligor ne-a încântat cu trei melodii la chitară. Atât de frumos, încât i-am propus să facă un maraton cântând la chitară. Oricum nu știu care o face mai bine, așa că … Sau cel puțin să nu mai primească medalia de finisher până nu auzim cel puțin o melodie …
În încheiere vreau să zic ce am zis și la premiere: „Când am câștigat prima ediție a Transmaratonului mă apucasem de alergare cu un an în urmă. Acum a câștigat Florin Năstase care a început să alerge tot de un an. Dacă vrei să câștigi Transmaraton 2014 și încă nu alergi, acum e momentul prielnic să începi.”
Romanian
English