Povestile maratonului

Surprize, surprize. Cu cine te poți întâlni la o alergare

Alerg.ro octombrie 3, 2013

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Mă așteptam la dureri fizice, mă așteptam să îmi fie greu. Însă primii mei 30 km, alergați între Sibiu și Păltiniș, și înapoi, s-au dovedit mai surprinzători decât mă așteptam.

de Horia Mocioi

E 6:30 dimineața. Încet-încet mă trezesc. Beau 1l de apă și mă pregătesc ca la 7:30 să plec spre Păltiniș, de la Zoo Sibiu. Mi-am propus să alerg 30 km, 15km dus și 15km întors.

E cea mai lungă distanță de până acum și sunt o mulțime de necunoscute: nu știu dacă o să pot, nu știu în cât timp, nu știu dacă bășicile pe care le voi face nu mă vor face să mă opresc mai devreme.
După alergarea de 20km (1h:57 min, în Herăstrău) a fost destul de greu să-mi revin, iar bășicile m-au ținut vreo câteva zile.

Bun! Îmi iau cu mine patru plasturi, telefonul, 1.5l de apă în 3 sticle, o ciocolată și doi linzeri de post, iar la 7:30 pornesc cu încredere.

Pe drum puține mașini. Frigul e suportabil. Sunt cam 10 grade. Alerg în pantaloni scurți, un tricou respirabil și un windstopper. Încălțările sunt Kalenji, cu ciorapi normali, de bumbac. Aceeași origine ca și încălțările. Alimentele sunt în buzunarele de la windstopper, un bidon cu apă e la centură. Pe celelate două le țin în mână. Mâinile îngheață puțin, dar suportabil.

Speram să nu alerg singur și să se mai încumete cineva să alerge la ora aceea. La un moment dat apare un alergător în spate, cam la vreo 250m în spate, dar dispare. Nu mă depășește niciun biciclist, doar mașini. Probabil că toamna târzie (28 septembrie 2013, acum câteva zile) și ora matinală nu sunt foarte atractive.

Până la Rășinari drumul e foarte drept, înclinarea nu se sesizează. Nu forțez, prefer să alerg mai încet, dar să fac toată distanța. Ajung destul de repede. Satul/orășelul e plasat într-o mică vale și se vede foarte frumos, cum vii dinspre Sibiu.

Oamenii abia ies din case și am senzația că se uită cam ciudat la mine.

Continuu, începe o ușoară urcare. Mă apropii de munte, soarele mai dispare. Mi-am făcut calculul, la fiecare 10km trebuie să termin una din sticlele cu apă. După ce ies din Rășinari am parcurs cam 8km, mai am încă 7 până la mijlocul traseului. Îmi dau seama că nu voi face traseul în 3 ore. Dar important e să-l fac.

Mănânc un linzer, în alergare. Am citit în ”Ultramaratonistul” (Dean Karnazes) că el mânca în timp ce alerga. Am încercat și eu, nu e chiar așa de greu.

Munții încep să apară, în culori de toamnă. Urcarea devine mai pronunțată. În stânga, la o pensiune, la vreo 200m în față, un ciobănesc latră cu strășnicie. În dreapta, salvator, un forestier. Cotesc ca să evit dulăul, dumnealui latră în continuare, dar e destul de departe. Sar peste un părăiaș și ies din nou în drum.

Încerc să nu reduc prea mult ritmul pe urcare. Pe asfalt tot văd diverse distanțe scrise și la un moment dat inscripția ”Legstrong” (probabil de la Geiger MTB Challenge Sibiu). De acolo începe urcarea în serpentine, încă vreo 5km.

Mă simt bine, mașinile s-au rărit, casele au dispărut toate, păsărelele cântă. Kilometrul 15 e destul de greu, în mare parte din cauza rampei. În ultimii 4 km am urcat cam 300m, diferență de nivel. 1h:55min, 15km, +500m diferență de nivel. Sunt mulțumit. Stau la bornă, mănânc ultimul linzer, beau apă, scriu un sms să informez că mă întorc. În total 5 minute. Apoi o iau la vale. Mă aplec un pic în față ca să păstrez o poziție cît mai perpediculară a trunchiului pe drum. Picioarele merg singure, viteza e bună și e nevoie să mă închid la windstopper.

Păsărelele cântă. Niciun alt zgomot nu se aude. Îmi place. La cum mă simt acum, sunt sigur că voi termina alergarea.

Aud foșnituri pe dreapta și zgomot de crăci rupte. Accelerez un pic. Căprioarele nu fac atât zgomot. Și pentru om e prea abrupt. Alerg mai tare. La 40m în spate, din pădure iese în asfalt. El, ursul. Zic ”La DRACU’!”. Mai am niște ciocolată la mine să i-o arunc în caz de nevoie. Accelerez. Nu vine după mine. Nu alerg la limită, am zis să mă păstrez în caz că pune ochii pe mine. Nu trece nicio mașină.

Alerg în continuare pe șosea, cu un ochi în spate. Din față vine o mașină, nu știu dacă au văzut ursul. Următoarea serpentină e la dreapta, chiar sub versantul de unde venise ursul. Îmi e frică să nu coboare versantul și să mă trezesc cu el în față. Ocazional mă mai uit și în spate, dar sunt conștient că nu va veni pe șosea. Sper să coboarea vreo mașină. Nu se intâmplă asta. Alerg în continuare în ritm susținut, ajutat și de pantă. Apare un ”papuc” roșu, fac semn. Oprește, mă ia, îi zic ce și cum. E un cioban, pare destul de mirat (și amuzat de orășeanul speriat!? ) că a venit ursul până în șosea.

Merg fix 200m cu mașina pentru că omul cotește spre Gura Râului. Bun zic, tot e bine. Mă apropii de primele case. Am făcut 6km în 25 de minute, după ce deja alergasem 15km. Mă mai liniștesc, am scăpat de urs.

Pe drum vine un ATV cu un nene. E îmbrăcat în verde, pare pădurar. Îi spun de urs. Nu pare impresionat și îmi zice că în zonă sunt vreo 50 de urși. Minunat, zic. Totuși, sunt deja în zona caselor unde nu cred că vin chiar în timpul zilei. Și traficul de mașini e un pic mai susținut. Mai trebuie să scap de ciobănesc. Am noroc, nu e la post.

În Rășinari văd primul ciclist care urcă spre Păltiniș. Îi fac semn. Oprește, își scoate căștile din urechi, îi spune ce și cum. E un pic perplex, dar decide să se ducă mai departe, fără a asculta muzică, însă. Încep să apară primele dureri, în glezne și genunchi. Suportabile. Mai opresc câțiva cicliști care urcau să le spun să aibă grijă. Unii sunt amuzați, alții indiferenți, alții sunt uimiți. Și de alergare și de urs. Unul chiar mă întreabă dacă fac asta zilnic. Nu, nu fac asta zilnic. Nici alergarea și nici întâlnirea în vârf de munte cu ursul :).

Trec de Rășinari, durerile se accentuează, dar știu că mă apropii. Ultimii 5km au fost cei mai grei. Ba nu, mint. Ultimul kilometru a fost crunt. Dureri în tălpi, glezne, gambe, genunchi, coapse și bazin. Dar dintre toate, durerea de genunchi era cea mai grea. Abia mai trag pe ultimii metri. Cu respirația stau bine, dar durerea fizică e incredibilă.

3h:51min, 30km, +500m diferență de nivel la urcare, -500m la coborâre. Nu pot urca scările în hotel, iau liftul și mă trântesc pe pat. Mai beau 1l de apă. Stau cam 30 de minute întins. Durerile în genunchi sunt crunte și vor continua toată ziua. Restul s-au mai atenuat.

Pe seară, am fost o oră la bazin, pentru recuperare. Care mi-a prins foarte bine. Durerile de genunchi au dispărut până dimineață.
Acum, la două zile după alergare, mai am doar febră musculară la coapse și o ușoară durere în talpa stângă, care cred că ar fi dispărut dacă m-aș fi dus și dumincă seara la bazin.

A fost o experiență interesantă. Per ansamblu m-am simțit bine. Oboseala a apărut pe ultimii 5km, cu un ultim kilometru foarte greu. Durerile în genunchi au fost cele mai deranjante. Nu am făcut absolut nicio bășică. Înotul lejer e foarte bun pentru recuperare.

În ceea ce privește ursul…mi-aș fi dorit să nu se întâmple. Nu am fost, totuși, în niciun moment în pericol (să se ia după mine). Dacă aș mai fi stat încă 30s la km15, probabil am fi dat nas în nas. Și când l-am văzut, am alergat mai departe. Nu am stat să fac poze sau să văd efectiv ce face.

După ce am alergat 20km am zis că nu-mi doresc să alerg mai mult. La aproape 7 săptămâni după acea alergare am alergat 30km (verificînd pe Google Maps am văzut că am alergat, de fapt, 31.4km). Și mi-am zis că e prea mult.

Oare voi putea să alerg 42 de kilometri, dacă îmi propun, peste câteva zile? Voi uita așa de repede durerile? O pereche mai scumpă de încălțări e mai potrivită pentru distanțe lungi?

Horia Mocioi este inginer, scrie pe bookreader.ro despre ebook-uri si ebook readere, aleargă de plăcere

Comments

comments