Azi am alergat prima dată prin Turda, oraș în care lucrez la Centrul Rațiu pentru Democrație într-un proiect eco.
de Adi Dohotaru
În destule ocazii, am străbătut orașul la pas pentru a observa spațiile verzi, dar vroiam să îl cunosc și în alergare. Mai ales că într-o oră de mișcare, la o medie de 4.30 minute pe km (foarte aproximativă că alerg în continuare fără ceas), văd destul de mult dintr-un oraș pe care vreau să îl cunosc mai bine.
E genul acela de alergare în care nu știam la start pe unde s-o apuc. Mă îndreptam spre parcul central și către malul Arieșului care străbate orașul, dar m-am răzgândit și am urcat pe drumuri desfundate spre cimitir. Ajuns pe deal văd morminte vechi, de secol XVIII, Apusenii la dreapta, mai ales Cheile Turzii, iar la stânga râul și orașul.
Pașii mei sunt proaspeți pentru că, șansă nesperată pentru un clujean mâncător din copilărie de asfalt și cu bunici la oraș, alerg nu doar pe pământ, ci și pe iarbă. Drumul era atât de rar bătut și crescuse iarba pe km buni între cele două părți ale unui oraș cam rupt în două. Pe de-o parte Turda nouă (de fapt veche), centrul, pe de altă parte și cartierele de blocuri, Micro-urile, iar între teren agricol.
Vreau să ajung la Arieș, așa că părăsesc zona agricolă. O cotesc pe o cărăruie stranie, care parcă era folosită de spiriduși, alerg anevoios, cam guguli, ca să nu dau cu umerii sau capul de crengi. Poate că oile foloseau scurtătura…
În „parcul” de lângă Arieș dau de două turme de oi, dar în mod surprinzător nu mă latră câinii obișnuiți cu orășenii. Turmele sunt practic în oraș, pe aleea de promenadă. Ajung până la stadionul orașului, alerg pe iarba terenului de antrenament. Mi-ar plăcea să ajung pe pista de zgură, dar nu văd vreo intrare deschisă spre stadionul pustiu, iar un câine începe să mă latre. Mă întorc pe malul Arieșului pe pământ și alteori pietriș. Alerg cu Cheile în față.
Sunt clar un ciudat că unii oameni se uită chiorâș la mine. Simt un soi de neîncredere țărănească la văzul efortului orășeanului în iegări. Cam cum se uitau și prin Cluj acum 15 ani, dar pe atunci eram și eu țăran că nu purtam iegări că ziceam că sunt pentru poponari. De curiozitate, am intrat în alergare și într-o bază sportivă de fotbal, aparent privată din moment ce unul dintre îngrijitori mi-a spus că nu am ce căuta acolo. Totuși, nu alergam pe teren, ci pe marginea lui, lucru pe care l-ar fi putut face, mă gândeam, și părinții copiilor într-o așteptare activă decât să stea în tribune cu privirea pironită spre arătănia ciudată în mișcare.
M-am întrebat văzându-i de ce alergarea în particular și sporturile individuale în general sunt puțin specifice localităților mici. Să fie o nevroză de megalopolis, copiată la diverse scale, a obsesiei fit pentru corpul (social) flexibil și competitiv, pentru dorința de individualizare ca răspuns la anonimizarea specifică aglomerațiilor urbane?
Înapoi pe malul Arieșului am mai prins aurolaci care se drogau, chestie pe care n-am mai prins-o de ceva ani prin Cluj, gunoaie pe marginea râului. Mi-a rămas imaginea neamenajată a unui parc cu drumuri noroioase și turme de oi la 5 minute de blocuri care adăpostesc câteva zeci de mii de locuitori. Totuși, alergarea mea n-a fost într-atât de vizuală, ca să-mi activeze prea tare simțurile critice, cât tactilă. Am simțit pământ reavăn de primăvară, de plantat pomi, de curățat grădini. O alergare în care nici o mașină nu m-a intersectat pe km întregi. Deși încălțat, am alergat desculț, cu iarba crudă mângâindu-mi tălpile de țăran închipuit.
Romanian
English