Două întâmplări care m-au întristat și îngrijorat. Nicio concluzie definitivă.
#1
Pe Radu Diaconescu îl știu mai mult din vedere, de pe la câteva din alergările montane din anii trecuți. Un bărbat modest, puternic, vesel, bucurându-se mereu de munte, de alergare, de mers cu bicicleta.
Acum cinci luni a plecat într-o expediție. A parcurs aproape 10.000 de kilometri pe bicicletă, din România până în Kîrgîstan, unde vroia să urce pe vârful acoperit de zăpadă al Khan Tengri (cca 7.000 metri altitudine).
A reușit lucrul acesta la mijlocul lui august. ”A părut să fie ziua perfectă, condiții bune, am urcat în timp bun și părea că totul a mers cum se putea mai bine”, scrie Radu pe blogul său.
Numai că, la coborârea de pe vârf, constată culoarea nenaturală a degetelor, deși crezuse că are picioarele calde pe tot timpul ascensiunii. Degerături. Și, din păcate, nu unele superficiale. După zece zile de tratament într-un spital din Bishkek s-a întors în țară.
”Au fost zece zile în care am trecut de la speranța că totul o să fie ok și că degetele mele o să se recupereze, până la realizarea dureroasă că nu se va întâmpla așa (…) A urmat realizarea mult mai dureroasă că s-ar putea să pierd mare parte din degetele de la picioare, cu tot ce implică chestia asta. La 31 de ani știam destul de clar care e felul în care voiam să-mi duc viața și care sunt lucrurile care îmi sunt dragi și pe care le iubesc. În lumea de stâncă și de gheață a Tien Shanului nu de puține ori mi s-a făcut dor de alergat pe potecile domoale ale Carpaților, doar că fără degete la picioare alergarea și cățărarea devin mult mai greu de făcut, dacă nu imposibile”.
Radu crede acum că a și reușit și a și eșuat în același timp. ”Am reușit să ajung prin forțe proprii pe vârf, dar am eșuat în a mă întoarce înapoi sănătos și din păcate eșecul e mult mai dureros”. A vrut să scrie o poveste care să inspire, care să îndemne la călătorie, la aventură, la visat. Din păcate, povestea lui nu are un final pe deplin fericit. Poate a fost ghinion, poate a fost neatenție, poate câte puțin din fiecare.
Multă sănătate și putere, Radu.
#2
Anul trecut a alergat un semimaraton. Anul acesta și-a propus mai mult. Din ambiție? Din dorința de a își depăși limitele? Poate și pentru a arăta mai fit? Probabil, din toate câte puțin.
S-a antrenat și nu prea. Nu întotdeauna a avut timp, serviciul e serviciu. Bașca viața, cu obligațiile ei. Au fost zile călduroase, a fost și concediul.
Dar, în afara maratonului pe care și-a propus să îl termine în această toamnă, a luat și o decizie cu implicații serioase. Să își schimbe stilul de viață, să înceapă o cură de detoxifiere, bazată doar pe sucuri de fructe.
La o alergare pe o distanță nu prea lungă, în parc, i s-a făcut rău. A trebuit să stea pe iarbă, minute bune. Vedea roșu în fața ochilor. Și-a revenit totuși în cele din urmă.
Numele acestui alergător contează acum prea puțin, însă nu pot să nu am o reacție atâta timp cât cazul prezentat tinde să devină simptomatic.
Pentru tot mai multă lume, alergarea unui maraton a devenit o modă. E trendy. Îți dă, într-o oarecare măsură, un status social. ”Ești cool, man”. Pe de altă parte, abordarea e una corporatistă. ”E un task pe care trebuie să îl îndeplinim. E imposibil să nu îl ducem la bun sfârșit”.
Se ia o rețetă (de pe internet, cel mai adesea), se aplică și câteva procedee ”verificate” deja de câțiva guru ai alergării/stilului de viață sănătos, de noii mullahi ai ”nimic nu este imposibil”, de promotorii existenței vieții fericit-eterne, se respectă cât mai multe din principiile și regulile menționate acolo și, gata, ar trebui să meargă.
Numai că, în realitate, nu se întâmplă întotdeauna chiar așa.
Viața nu e o rețetă și nici un obiectiv de bifat. Viața se destramă, adesea, neașteptat, pe la colțuri…
Romanian
English
da, de bagat la cap!
din pacate, cei cu experienta necesara a da sfaturi sunt priviti de multi tineri ca fiind ‘expirati”, genul „nu-mi spui tu mie” iar din pacate unii se trezesc prea tarziu….
Am urmarit traseul lui Radu plin de curiozitate si interes. Si un pic de invidie. Eu nu am puterea sa fac ce a facut el, fiind plin de limite impuse sau autoimpuse. Ma intrebam de ce nu a mai scris, am crezut ca are probleme de internet, din pacate nu asta era cauza. Sincer, am fost socat, ma asteptam sa nu se poata intampla nimic rau. Am ramas fara cuvinte.
Ii doresc sa aiba puterea sa depaseasca momentul, are toata viata inainte. Il voi invidia si pe Icar, macar a avut dorinta sa zboare. Gaina va spune despre vulturi ca sunt nebuni. Sanatate, putere si succes, Radu
Nu stiu daca a fost ghinion, pana la urma de fiecare data cand urci pe munte iti asumi un set de riscuri si sta in mainile tale sa le reduci cat de mult poti. Asta e, acum oricum nu mai am ce sa fac legat de chestia asta, o sa scriu o postare mai pe indelete dspre ce cred eu acum ca au fost cauzele si care au fost greselile pe care le-am facut in privinta asta.
In schimb trebuie sa spun ca lucrul de care imi pare cel mai rau e ca probabil nu o sa pot sa alerg pe munte, sau daca o sa pot sigur nu o sa fie ca inainte. Poate ca din toate lucrurile pe care le faceam pana acum cel mai mult iubeam alergarea pe munte, si o sa ramana un gol pe care acum nu mi-e foarte clar cum o sa-l umplu. Pe de o parte imi placea foarte mult, pe de alta parte eram si relativ bun si nu trebuia sa muncesc prea mult pentru a fi multumit de cum cum ma misc. Acum cel mai probabil o sa trebuiasca sa o iau de la zero cu MTB-ul, dar e si asta o mica aventura in sine.
Multumesc, Radu, pentru mesaj.
Un gind bun.
Imi place alerg.ro. In acelasi timp, acest articol nu prea.
Alaturarea povestii lui Radu, langa povestea personajului care se apuca de alergat, este … ciudata. Radu traieste pentru alergare, miscare, munte. Este felul lui de a fi. Ce legatura are cu cineva care face jogging intre birou si club?!
Salut Sebastian,
am alaturat fara niciun motiv cele doua intamplari. Am vrut doar sa le impartasesc, ca doua ipostaze posibile din lumea alergarii. Au fost doua intamplari care m-au intristat, in masuri diferite, si care m-au pus pe ginduri.
Multumesc,
Marian