Alergari

Scrisoare catre Mos Nicolae al alergatorilor

Alerg.ro decembrie 7, 2008

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Draga Mos Nicolae,

Aproape ca am uitat obiceiul de a-ti scrie asa cum o faceam cindva, de demult. Cu mintea de acum as putea spune ca sunt mai multe tipuri de scrisori,  printre care scrisori-povesti, scrisori-cadou, scrisori-ritual, ba chiar scrisori-semne. In clipa asta, eu vreau sa iti scriu o scrisoare-multumire.

Intai de toate, iti multumesc ca pe linga toti copiii carora le faci cadouri pentru ca au fost cuminti, ne-ai facut si noua, copiilor-alergatori, un cadou de ziua ta. Si ce alt dar puteam sa primim decit un … cros? Care sa iti si poarte numele, in plus. Asta arata foarte clar ca si noi am fost ascultatori, ca ne-am antrenat dupa puteri, ca ne-am alimentat si hidratat asa cum trebuie, nu-i asa?

Cred ca te-ai bucurat cind de ziua ta, dis de dimineata, ai vazut o buna parte dintre noi, copiii-alergatori gata de un nou start. Desigur, nu mai suntem noi chiar copii, in sens clasic, dar sigur poti sa spui ca cel putin am dat in mintea copiilor tinind cont ca numai niste copii se scoala cu noaptea in cap, nerabdatori sa se „joace” asa cum le face placere, ca doar ei copiii imbraca haine de tavaleala (iegarii aia de alergare strinsi pe picior sunt chiar caraghiosi), se hirjonesc pentru o vreme (unii o numesc incalzire), apoi brusc o iau la goana si chiar se bucura sa asude intens, sa gafaie si sa le iasa ochii din cap de la efort. Sincer, mosule, ai mai vazut pe altcineva decit pe prichindei si pe copiii-alergatori sa alerge fara un motiv aparent?

Dar sa ne intoarcem la locul de start, ca acolo am ajuns la un moment dat. Adica in complexul Lia Manoliu, pe linga sala de atletism, unde de ziua ta au venit si Serban si Fane si Danut si Marian si Stefan si Bogdan si alti copii-alergatori ale caror nume nu le cunosc si dintre care multi aratau cam ca tine, mosule, cu par alb, adica, sau putin adusi de spate, dar asta nu ii facea mai putin voiosi si jucausi.

Si cu totii, mosule, am luat-o la fuga cind domnul Rugina a dat startul. Hehehe, ce m-am mai amuzat mosule, fara rautate insa, de tonul lui martial si de vocea serioasa ce parca anunta inceputul unui nou razboi mondial, cel putin, si nu un banal start. La auzul acestui cuvint, unii au tisnit tare-tare, de parca stiau ca se termina repede cadourile si trebuie sa ajunga primii sa mai prinda citeva. Restul copiilor-alergatori au pornit in ritm mai moderat, pentru ca – evident – cadouri sunt mereu pentru toti copiii ascultatori.

Si am alergat cu totii pe aleile parcului, apoi pe trotuar printre oameni (zau, nu vreau sa ma gindesc la ce isi spuneau in mintea lor, vazindu-ne gonind ca nebunii; de fapt, nici nu ma intereseaza), prin fata tarabelor de pe bulevardul Basarabia pline ochi cu fructe, verdeturi, poame, flori, zarzavaturi, printre precupeti, madame, cupluri de duminica, bunici cu nepoti, noi alergind, alergind, cotind apoi brusc prin fata teatrului de vara, pe aleile din parc, printre copii cu masinute si biciclete de data aceasta, alergind in continuare pina la linia de start. Care, din fericire nu a fost prea departe. Nici doi kilometri nu au fost.

Iar, la sosire, tuturora ni s-a dat nu doar un biletel care indica ordinea sosirii, ci putin mai tirziu – in sala de atletism – un ceai cald, o farfurie cu de-ale gurii, pe care se aflau un cirnat oltenesc, putina fasole, ceva muraturi, o lingura mai mare de orez. La discretie, prajiturele de casa si mandarine mici. Toate pregatite prin grija doamnei Lazar, neobosita ca de obicei.

Eram acolo, mosule, un grup mare de copii-alergatori prieteni. Care infulecau cu pofta, rideau, isi povesteau toate cele, se bucurau de efortul facut in comun, intr-o placuta atmosfera de comuniune. Si ca sa iti dai seama, mosule, ce face foamea din om, ar fi trebuit sa vezi cu ce pofta infuleca Dora, care in mina dreapta avea o prajitura, iar in stinga o felie de paine. Si musca, cind din una, cind din alta. Zimbind tot timpul. Si vadit multumita.

In cele din urma, cind se parea ca nimeni nu mai rezista de nerabdare, a inceput si domnul Lazar sa oficieze, mosule, ceea ce cu totii asteptam: momentul festiv. De premiere al celor cuminti sau foarte cuminti. Iar domnul Lazar, ca de obicei: riguros, concentrat, imbracat asa il vezi mai mereu, cu trening de bumbac, adidasi in picioare, insa cu cravata neagra la o camasa alba impecabil calcata (aici nu ma pot abtine sa nu o citez pe doamna Lazar, care la un
moment dat a aruncat catre sot: „deh, tu cu vorba, eu cu munca”:)

Si chiar daca premierea nu a avut nimic fastuos, cei merituosi s-au bucurat de diploma si tricoul primite. Mici daruri, pentru un cros mic, e drept. Dar bucuria ramine mosule, chiar si in cazul meu, caci am reusit sa termin al treilea. Ceea ce inseamna ca in fine am trait un moment de glorie:) (primul. poate singurul?)  Si ca de acum inainte imi va fi mai usor sa le spun prietenilor ca nu alerg doar ca sa termin cursele. 

Si asa a fost la Crosul Mos Nicolae, draga mosule, cros mic, dupa cum am zis, dar care cel putin are traditie, caci se afla la editia a XIX-a.

Comments

comments