Moca is good. La pădure la Cernica
Mă gândeam că anul asta nu prea am avut motivaţie pentru alergări, mai ales pentru concursuri.
Mă întreba odată un flăcău, ”bre şefu’, ce ne aşteaptă la capăt de rând?”. Eu, băiat de la oraş, nu pricepeam neam ce vrea să spună. Până la urmă am înţeles, dar m-am făcut că nu înţeleg. La capătul rândului de porumb, când ieşi la prăşit (sau la recoltat, sau orice activitate agricolă), te poate aştepta o sticluţa cu vinişor, care să reprezinte răsplata.
Aşa şi eu. Dacă mă aşteaptă la capăt de rând un hot-dog, poate alerg până la Ikea, poate mă şi întorc în alergare. Un turneu al grătarelor Kaufland mă poate ispiti, o alergare de lungime mare şi fără răsplată directă nu mă mai atrage.
Aşa că am preferat mai mult alergările în companie plăcută decât competiţiile acerbe. Plictisit şi blazat, primesc o invitaţie de alergare la Cernica. Invitaţie? Moca? Uraaaaa!
Majoritatea invitaţiilor primite în ultima vreme au fost pe banii mei, aşa că una de participare gratuită se aşează armonios pe partea de Harpagon din mine, care mă face să ador toate gratuităţile. Moca is good.
Ştiţi care este culmea? Încă nu am reuşit să îmi dau seama cum aleg eu cursele la care particip. Care este acel element care mă atrage şi mă face să merg la o cursă şi să nu particip la alta? O fi taxa? Hm. Discutabil. Am plătit taxe pipărate şi am fost încântat, am plătit taxe mici şi am bombănit. Comparând cursele cu bodegile, pot să îţi iasă bube la gură şi la o bodegă scumpă, şi la un birt în gară. Poţi să te simţi fenomenal la o cârciumioară ieftină, cochetă şi intimă, nu te simți neapărat bine la un restaurant cu pretenţii, la care primul afiş pe care îl vezi este “ne rezervăm dreptul să ne alegem clientela”.
O fi locaţia? Da, în mare măsură. În acelaşi timp am refuzat să merg la o cursă într-un oraş interesant şi acum pendulez de o săptămână între refuz şi înscriere pentru o cursă în oraşul în care mi-ar plăcea să locuiesc toată viaţă.
O fi anturajul? Mă duce valul? Poate, uneori, când mi se pare că sunt ultima persoană rămasă pe peron, când pleacă trenul şi e veselie mare. Uneori rămân pe peron şi râd uitându-mă la tren, uite ce fraieri au fost alţii, alteori îmi pare rău că nu am luat bilet şi eu.
Poate sunt organizatorii factorul decisiv? Unii organizatori sunt o garanţie a evenimentului reuşit, alţii poate sunt simpatici sau prieteni. Alţii sunt doar profesionişti, sau nimic din toate astea. Da, este un factor interesant, sunt curse la care am mers doar pentru că erau organizate de către “X”.
Evident, la mine factorul determinant este un amestec din toate astea, la care adaug (ca să fiu sincer până la capăt) punctele în plus pentru cursele care au şi nişte categorii de vârstă în care să mă regăsesc mai liniştit, nu doar un clasament open. Dar în principiu merg la cursele unde mă simt bine şi unde atmosfera este prietenoasă cu alergătorul, cred că asta este esenţa.
Oricum, primele patru luni din anul 2015 se încheie mult prea relaxat, cu o participare la Campionatele de Sală de Veterani (hai, două, municipale şi naţionale), un semimaraton la Alba-Iulia şi unul la Braşov.
Ştiţi care este culmea? Nu ştiu exact ce mă determină să merg la o cursă, dar sunt extrem de sigur de elementele care mă determina să NU particip la un concurs, indiferent de taxă sau gratuităţi. Dar asta este altă poveste.
Pe acest fond de labilitate psihică (caracteristică de altfel) primesc o ofertă excepţională, cursă la Cernica.
Îmi place pădurea Cernica, îmi place şi pe soare şi pe ploaie, îmi place balta de pe pârâul Tânganu, îmi plac mistreţii de după gard şi mirosul de leurdă zdrobită. Aşa că mă înscriu la Cernica Spring Trail Running şi aleg prudent proba de semimaraton.
Ridicarea kit-ului este rapidă şi la îndemână, în zona unde lucrez. Să fiu obiectiv? Tricoul arăta mai fericit dacă nu avea pe spate un imprimeu mare şi bicolor al unuia dintre sponsori. A, am uitat, eu sunt unul dintre inamicii tricourilor incluse în pachetul de start.
Sâmbătă mă distrez şi fac niste antrenamente mai intense, nu am nici un obiectiv în cursa de duminică. Ştiu, sunt total un-profi.
Duminică dimineaţă este soare şi promite să fie o zi frumoasă, aşa că aleg o ţinută lejeră, cu bluziţă de compresie din colecţia de primăvară-vară, climacool, asortată cu un şorţuleţ “pe bie” ( nu ştiu exact ce înseamnă, dar sună interesant) şi jambiere Skins, că mi-e frică de eventuale căpuşe, sunt periculoase rău, aşa am citit în presa de scandal. Şi am văzut şi un caz la doctor House, când intrase căpuşa unde nu trebuie. Ar merge şi o bărbiţă de lumbersexual, să fiu şi eu în trend, dar am ratat ocazia şi m-am bărbierit în ultima lună.
Da, e tare plăcut să mergi la o cursă relaxat total, fără nici o grijă a performanţei.
Startul se dă după şedinţa tehnică, din fericire cunosc oarecum terenul şi am reţinut în mare configuraţia traseului. “În mare” este termenul cel mai potrivit, zău, am mai spus, dacă ceasurile elveţiene erau făcute de mine ar fi arătat ora zece şi un pic, unşpe fără ceva etc.
Este o zi aproape perfectă. Startul este pe la zece, n-a fost cald, dar nici prea rece, vorba poetului Ion Pribeagu. Ne-am plimbat vreo cinci minute, nici încet, dar nici prea iute.
Mă încurc în strategia de alergare liniştită de primăvară şi sunt făcut sandwich între conducerea executivă a RCM şi pana agilă a Alergului, site şi revistă. Amândoi sunt alergători care îmi dau un handicap cam cât TVA-ul, că sunt cam cu 24% mai buni decât mine, sau cu 9%, dacă au doar chef de antrenament. Poteca are ceva bălţi şi noroaie, se aleargă în şir indian, se sare stânga-dreapta, mai o eschivă de crengi în ochi, mai un nămol, ia sapropelicu, frate, că face bine la glezne.
În vreo trei kilometri sunt deja încântat de companie şi sufocat de ritm. Ziua e năucitoare, pădurea la fel, verde, arome, loc luminat, cu verdeaţă, de unde a fugit toată întristarea.
Îmi place poteca şerpuitoare, alerg un pic prea turat, anturajul mă strică, nu ştiu cât voi ţine ritmul, care pentru ei este lejer. 2-3 ezitări la intersecţii şi preiau conducerea, cât să apuc să îi ţin în frâu, pe poteca îngustă nu prea ai loc de depăşiri. Asta nu durează mult şi iar sunt mărgica de la mijloc. Probabil ar fi de preferat pentru toată lumea să tac, dar mă tot mănâncă limba şi mă apuc să bodogăn despre concursuri foste şi viitoare, sunt un maestru al opiniilor nesolicitate. Îmi dai bună ziua şi pe urmă nu mai scapi de mine şi de părerile mele.
Este incredibil cum mă împiedic, în plină peroraţie nesolicitată mă împiedic total, brutal, parcă mă apucă de glezna stânga un omuleţ, un gnom, ceva. Îmi restabilesc cu greu echilibrul, îi rog pe stimaţii domni să nu mai înjure şi continui să îmi expun ideile scoase din puţul gândirii, este remarcabil cum pot să improvizez, chiar şi fără bere. Şi mă împiedic iar, identic, stângul, la un pas să mă întind pe burtă. Este evident, este un semn, aşa că abandonez subiectul “competiţii şi organizări” şi îmi văd doar de alergare şi pădure. Marian accelerează şi se duce spre finișul crosului, noi intrăm pe bucla a doua, cale de încă vreo 10 km.
Alerg cu un bidon, mă opresc şi la un pahar de izotonic, a mai crescut temperatura şi începe să se simtă oboseala, parcă săritul stânga-dreapta nu este totuşi cea mai mare distracţie, mai ales pe la kilometrul 15.
Bucla a două are două zone mai liniare şi mai anoste, văd în faţă doi alergători şi nu prea reuşesc să micşorez distanţa, deşi aş vrea. Un salt nefericit duce la o mică accidentare şi distanţa dintre noi se reduce, cât să facem cunoştinţă , “Marian-Adrian”, asta în timp ce Ovidiu încerca să șurubăreasca un pic la genunchi, cât să se pună în funcţiune pentru sprintul de final.
Chiar eram curios să îl văd mai bine pe Marian Vasile (este alt Marian decât cel pomenit cu vreo trei paragrafe mai sus – n.e), alergasem în spatele lui vreo doi kilometri şi fusesem impresionat de modul în care ataca frontal bălţile, eu mai încercam să le ocolesc, să mai las ceva noroi pe jos, el nu-şi-nu, tropăia cu entuziasm direct pe unde era balta mai suculentă. Abia pe urmă am înţeles, după 7 zile de desert, noroiul poate să fie chiar simpatic, Marian fiind unul dintre finaliştii fericiţi ai Marathon des Sables.
Trec linia de sosire alături de el, nici prea iute, nici încet, cât să rămân în prima treime a clasamentului. La categoria de vârstă sunt pe locul întâi, categoria 50-99 ani, pot fi mândru. Atât de mândru cât eşti când eşti singurul participant din categorie. E ca şi cum Adam ar face un cros în rai, ghici pe ce loc ar ieşi.
Ce mi-a plăcut:
– traseul, pădurea, ideea
– clasamentul pe categorii de vârstă
– cronometrarea cu chip
– premiile în bani, lucru mai rar
– atmosfera
– marcarea traseului, era plin de benzi, nu e cel mai simplu să strângi toate marcajele după cursă
– 3 curse, pentru toată lumea, de la cros la maraton
– pasta party pentru cine a fost cuminte şi a rămas la premiere. Eu nu am rămas
Ce poate fi îmbunătăţit:
– o zonă mai largă şi mai lungă în prima parte a traseului, unde să poată fi efectuate depăşirile dacă vor fi mai mulţi concurenţi. Deocamdată merge, pe viitor poate fi mai greu, mai ales dacă va creşte numărul de concurenţi
– o siglă mai mică a sponsorului aplicată pe tricou. Părerea mea? Ştiu, deja va enervez, eu prefer kit-ul fără tricou.
– apariţia mai rapidă a clasamentului final, termenul de 4 zile mie mi se pare mare.
– marcarea mai vizibilă a traseului în unele intersecţii, intervenţia mai fermă a voluntarilor la cele 1-2 puncte unde se putea rătăci drumul.
– o eventuală diplomă online ar putea fi un motiv de mândrie pentru finalişti şi ar ajuta şi la promovarea cursei, zic eu.
Taxa se încadrează între cele peste medie, dar este posibil să judec eu greşit, prin prisma celor două semimaratoane la care am plătit 50 lei.
Mie cursa mi-a plăcut, şi mi-ar fi plăcut şi dacă era ploaie. Fără mari diferenţe de nivel, cu câteva obstacole, alergabila sută la sută, o alergare frumoasă de primăvară.
Acum stau şi mă întreb cum să fac să mă învârt de mai multe gratuităţi, de preferat să nu trebuiască să fac nici un efort în schimbul lor, pentru că sunt și gratuități care costă, de genul cine nu mănîncă supă nu primește nici prăjitură. Cu excepţia efortului din cursă. Gata, ştiu. O să mă duc să alerg la TTR. E gratis, mamă soacră!.
Ilustrații de Joacquim Hock.
Mi-a fost atrasa atenția ca taxa nu este peste medie, este medie, este incorect sa ma raportez doar la taxele mici spre minuscule. Poate fi adevărat, din păcate taxele încep sa se scrie din ce în ce mai mult cu 3 cifre. Într-o lume în care mărimea totuși contează, o sa îmi propun sa alerg gratuit sau pe baza de invitație, sau la taxe sub 60 lei, inclusiv. De ce? Habar nu am, probabil pentru ca se poate. Uite-așa. Voi da mai mult doar în cazuri speciale, nici nu știu care pot fi alea. Nu includ aici competițiile masonice de tip beermile, care sunt priceless.