„Deci ăsta e al 452-lea?” „Da, da”, îmi răspunde Helmut, în timp ce ne uitam amândoi pe orarul de la autobuz. „Eh, autobuzul vine în jumătate de oră, de mers cică avem doar 20-25 minute până în Brixen”, continuă bătrânelul de 64 ani care devenise maratonist acum mai bine de 40 de ani. Bătrânel e un fel de a spune, pentru că avea energia unuia de douăzeci în timp ce coboram pantele înverzite dintre Plose şi Brixen. Şi asta după ce alergase un maraton.
de Adrian Ber
Maratonul Brixen Dolomiţi, exact cel prin care îmi începusem şi eu vacanţa în Dolomiţi… Ce mod poate fi mai bun de a începe o vacanţă?
Dar mi-a fost destul de greu, noroc că pe ultimii doi kilometri mi-am revenit, recuperând de altfel şi vreo trei poziţii. Asta după ce m-am „zbătut” pe vreo zece km de urcare. Asta îmi trebuie dacă am „mâncat” primii 20 de kilometri într-o oră şi patruzeci. Kilometri de urcare – urcare nu bruscă, dar continuă. Şi a tot continuat. De altfel, asta a fost particularitatea acestui traseu. Startul: Piaţa Domului din centrul Brixen, un orăşel cochet de munte din inima Dolomiţilor. Altitudine: 560m. Sosirea: Valcroce, un complex la 2050m, punctul terminus al telegondolei.
Din păcate, zăpada ce căzuse cu doar 2-3 zile înainte (da! zăpadă în iunie) ne-a tăiat din traseu cea mai grea urcare, vreo 400m diferenţă de nivel pe 3-4 kilometri până la 2500m, la cabana Plose. Aşa că organizatorii au mutat ultimii 8.5 km la început, în oraş. Da, nu e tocmai ce vrei de la o alergare montană, dar s-au gândit să nu ne lase să luptăm cu zăpada în iunie. Deşi ar fi fost interesant să alerg cu crampoane şi pantaloni scurţi.
Organizatorii au fost luaţi un pic prin surprindere de această schimbare de ultim moment. Aşa că pe drum am făcut şi un pic de matematică – tot adunam 8.5 la fiecare indicator cu kilometri parcurşi. Apropos de organizare – tura asta am fost mândru că sunt român. Aşa că atunci când Helmut mi-a zis „Bună organizare, nu?” „Eh, am văzut şi mai bine” (chiar mult mai bine gândesc eu) „Ar trebui să vii la noi” şi gândul îmi fuge repede la MPC sau Eco.
Revenind la traseu. Diferit. Urcare continuă, iar coborâre pe porţiuni mici şi puţine – aș zice în total maxim 6-7 km. O particularitate interesantă, care m-a făcut să mă gândesc oare cum ar fi un maraton cu linia de sosire la cabana Omu.
Deși cursa de la Brixen nu este una foarte renumită, s-a alergat bine. Câștigătorii au fost Niederegger Thomas la masculin cu timpul 3h:11min și de Thaler Edeltraud la feminin, cu 3h54m, amândoi din Italia (sau din zona germanică a Tirolului de Sud, dacă e să fim mai exacți). Apropos de rezultate, eu am rămas impresionat de neamțul Helmut, care avea mai multe maratoane alergate decât primii trei „veterani” de la noi la un loc. Asta e, Germania e țară cu tradiție – au în clubul celor 100 de maratoane peste 200 de membri. Dar recuperăm și noi – gândiți-vă câte curse erau acum cinci ani.
În Dolomiți un fapt interesant e că în orice direcție te-ai uita, munții par că nu se termină. Așa că am avut parte de niște peisaje … văi largi, cabane presărate ici și colo, creste pierdute în zare. Chiar dacă ești în febra competiției și tot e greu să nu te oprești sau măcar să încetinești să admiri.
După 4h:25min de alergare, în cazul meu, un masaj, o porție caldă de paste (care au fost cele mai bune paste din toată excursia – oare să fi avut și maratonul contribuția lui la rețetă :)), am coborât cu telecabina și apoi am luat la picior cărările spre Brixen împreună cu soția mea și veteranul maratonist neamț. Peste vreo oră mă plimbam, desculț, pe străzile din Bressanone (tot Brixen, dar în italiană) și mă gândeam cu nerăbdare că doar peste două zile urma să fac prima mea via ferrata.
Dar despre asta, în curând.
Romanian
English