Mi s-au întâmplat numai lucruri speciale în ultima vreme. Speciale, dar și destul de greu de înțeles. Ar fi vorba, întâi de toate, că nu știu cum de am reușit să fac un nou record personal la înot, e drept că într-un ”lighean” de bazin. Apoi, nu știu de ce sunt tot mai decis să fac un ironman (fie el și unul mai scurt). Și, în fine, am dat drumul și la sezonul de bicicletă, lucru dovedit din nou de faptul că am redevenit un vampir al semafoarelor. Așadar, jurnal de atlet urban, săptămîna 5-11 martie.
Vine-vine primăvara. Greu, dar vine, cu o săptămână în care mi-am propus să depășesc acei afurisiți de 18 km de înotat, ratați săptămâna trecută. Ca un prim pas, măresc distanța zilnică la 2400 m, asta înseamnă la mine să stau la murat cam o oră și zece minute, care încă se încadrează în programul zilnic de dinainte de serviciu.
Nu am nicio explicație logică a acestei tenacități, încăpățânare vecină cu prostia. Nu pot să spun că găsesc o mare satisfacție, dar se pare că specialitatea casei rămâne inventarea unor noi metode de autochinuire. Sistematică.
De luni până vineri nu știu altceva decât să pontez 2,4 km/zi, care mă aduc vineri la un total de 12 km.
Sâmbătă mă simt ceva mai adormit, mai fără chef. Cât naiba să înot? Ar trebui cam 3 km, ca să ajung mai ușor la acei 18 km pe care îi visez deocamdată, într-o strategie a câștigurilor mici, dar constante.
Fac două bazine, apoi realizez că mai am doar 146 de lungimi de bazin, ceea ce mi se pare o-ri-bil. Infernal. Credeți că pe urmă este mai ușor? Fac 1000 m, ah, ce bine, mai am doar 2000. Două mii? Doo mii? Gizas. Groaznic. Ivan cel Groaznic cred că îi punea să înoate până crăpau.
Să înoți 1 km până pe malul celălalt al lacului, să mănânci niște mici și să te întorci înot poate fi o chestie distractivă. Să bați apa într-un bazin de 20 m este o chestie scoasă din zona de balamuc. Adresa este clară, lângă spitalul 9 ar trebui să fie bazinul. Și cică sunt unii care reușesc să numere bazinele, eh, un fleac, ce poate fi greu să numeri 150 de lungimi de bazin?
Am realizat că sunt în pericol de moarte destul de târziu, pe la 2600 m. Eram în pericol să mor de plictiseală. Cu greu am trecut până la urmă borna de 3000 m, nu de efort, ci pentru că nu mai suportam învârteala aia în ceaun, ca un caras în borcan. Și acum? Stau să mă gândesc, cuuuuum, duminică trebuie să fac alți 3000 metri?
Morala este simplă, hai să fac măcar 3500, să rămână 2500 pentru duminică, dar cu 3500 nu ajung la același cap de bazin, hai 3600, dar Strava mai îmi taie din bazine, oare cum naiba este să înoți distanța clasică de Ironman? Mai știu persoane care au alergat un maraton pe stadion, hai, să fac și eu 3800 m în cada asta.
Ok, deci am pontat în final 3,8 km, nou record personal de distanță, în vreo oră și 47 minute. Sincer, se cam simțea la umeri. Dacă altădată am făcut un maraton, oare mai rămâne doar de făcut bicla, ca să devin Ironman? Înotul pare un fleac, în ligheanul asta m-au omorât întoarcerile, nu distanța.
Este evident aproape imposibil să mai alerg un maraton, și nici nu mă tentează acum, că nu mă ține genunchiul și nu am chef de provocarea asta, e fumată. Iar 180 km de bicicletă nu au niciun farmec pentru fundul și discurile mele lombare. Poate doar dacă îi fac pe un home-trainer, să înnebunesc de tot.
Ce ciudat. Odată nu puteam să fac triatlon din cauza înotului, acum înotul este singurul sport făcut sistematic, ca să nu spun obsesiv. Nu am zis “calitatif”, am zis obsesiv. Ironia sorții, este fenomenal cum face mișto viața de noi. Ce vrei tu, Adriene, ce îți lipsește? Păi să înot, asta aș vrea. Ok, dar îți luăm alergarea, că așa era în oferta cu steluță, niciodată nu poți să le ai pe toate odată.
Stând așa, în apa aia cu o calitate și claritate discutabile, mă gândeam că poate ar merge să fac un ironman măcar la ștafetă. Hi. La ce bun? Uite, cred că de aia îmi place mie Alex Ciocan. El nu știe, dar îmi place. Imaginea mea despre cicliști este că preferă bicla pentru că nu le place/nu știu/nu pot să alerge. Eh, el, Ciocan, ca biciclist de top aleargă perfect și înoată excelent. Așa era cel mai simplu, nu? Face el bicla, campionul de alergare maratonul și înotul un participant la olimpiadă, mai luăm o medalie și un podium. Nu, nene, el le face pe toate, că e bărbat. Poate fac și eu odată un amărât de triatlon, sprint, supersprint, ce o fi, dar să fie al meu, aroganța mea. Mă rog, am făcut unul, dar tot în bazin.
Duminică am mai făcut ceva înot, un fleac, 2400 m, total săptămânal 18,2 km. Yeeeesss. În sfârșit. Și acum, ce naiba fac?
Dacă tot a venit primăvara, am dat drumul la biclă. Întâi, am văzut soare pe fereastră și am plecat cu bicla să iau pâine. Uraaaa! Nu mă mai opream, vââââj-vââââj. Dacă ar schimba și vitezele ar fi și mai bine, mă duc până la service, sufletul, e închis până pe 12 martie, or fi plecați la salonul biclei, nu au timp de amărâți cărora nu le merge schimbătorul.
Nu este pe lume plăcere mai mare decât plimbărica cu bicla, ușor. Este fenomenal, mai ales dacă scapi dintr-un bazin de douăj de metri. Rapid și plăcut.
Din păcate se alege praful de corectitudinea mea politică. V-am tot spus, nu mai cereți de la aleși să fie corecți, fiți voi. Compostați bilete, nu traversați pe roșu, chestii mici, care arată că NOI respectăm legea, nu ca EI.
Ei, s-a ales praful de corectitudinea mea. Ăștia bagă ceva în bicle, pe cuvânt. Eu încerc din răsputeri să stau la roșu, ea pleacă de nebună. Cu mașina nu trec niciodată pe roșu, respect aproape toate regulile, pe biclă devin un vampir al semafoarelor, un vârcolac, ceva care nu se poate controla.
În prima seară am plecat trecând și pe Romniceanu, marfă alergarea aia, după care am luat-o razna. Îmbrăcat tot în negru, bicla neagră, mă simțeam ca un mic Batman pe trotinetă. A trebuit să dau de o bucată de zăpadă pe care am derapat și să nu îmi dea prioritate o mașină ca să îmi aduc aminte că viteza nocturnă pe două roți nu este cea mai bună alegere. Dar eu nu și nu, Batman-Batman, probabil era curajul dat de niște beri, altă abatere.
Bicla este superbă, cea mai bună alegere pentru cursele urbane pe distanțe scurte și sper să fac toate drumurile scurte cu ea. Deocamdată doar vreo 40 km/săptămână, asta era odată rația modestă pe o zi de week-end.
Am consumat doar vreo 6000 kcal la sport săptămâna asta, deci sunt cam la 60% față de activitățile de acum un an. Parcă.
O ultimă observație legată de costumele de înot și costurile acestui sport. Nu știu dacă înotul este mai scump decât alergarea, teoretic alergarea era cel mai ieftin sport. Probabil la tarahumara, dacă nu au deschis și acolo ceva magazine de sport.
La echipament înotul mi se pare ieftin. Un chilot, o cască, ochelari, papuci, prosop. Casca și ochelarii mă țin 6 luni, de papuci m-am plictisit, tot ăia sunt.
Chiloții, slipi, să le spunem ca la oraș, sunt de diferite tipuri. De uz mai frecvent, mai rar, mai de amator. Acum un an am luat un slip Arena. De la Decathlon, la ofertă, parcă mergea un număr mai mare, dar nu era. Sau era larg. L-am luat pe ăla care era teoretic mărimea mea, practic era cam strâns. Model nașpa, material gros, ceva gen chiloții lui Natasha (ok, “chiloții Natașei”), să țină și la friguri siberiene.
Slipii mei preferați sunt mai subțiri, mai decoltati, din păcate și mult mai sensibili la clor și ce naiba mai bagă în apă. Ăștia sunt croiți probabil pentru asiatici. Sau pentru baletul Balșoi Teatr, pentru piesa Spărgătorul de nuci. Mă strâng pe picior, material gros, așa cum ziceam, îi am de un an (minim 8 luni de utilizare consecventă) și nu s-au lăsat deloc. Că așa speram, lasă mamă, că sunt din nylon și se mai lasă.
Pe naiba. Sunt în continuare la fel. Dacă vreți costum de baie rezistent, încercați și gama Maxlife de la Arena, de care eu deocamdată m-am plictisit, parcă văd că o să îi uit la vestiar.
Ilustrații: Ello.co
Romanian
English