Chiar dacă cel mai adesea concurează individual, ei tot împreună aleargă. La prima vedere pare să nu îi lege prea multe: unul e înalt, slab și de o seriozitate vecină cu timiditatea, celălalt e mai scund, energic pînă la paroxism și oarecum ireverențios. Dincolo de diferențe, îi leagă însă o prietenie călită în tot mai multele competiții de alergare sau triatlon făcute împreună. Ei sunt Mihai Godeanu și Gabriel Cojan. Foarte puțini alergători îi știu însă după numele din buletin.
De ce li se spune cum li se spune
Dragonu’: ”Prin 2009, am făcut amîndoi o școală de munte și eram adversari la diverse probe la care eram supuși. Acolo, dacă nu-ți „generai” tu o poreclă, te puteai alege cu unele destul de urâte. Unii au părăsit școala tocmai din cauza poreclei. Eu îmi ziceam Dragonu’ încă din copilărie, fiind nickname-ul meu de când mă jucam Starcraft”.
Marmota: ”Trebuia să ne facem o echipă pentru un concurs de orientare cu busola, pe timp de noapte, iar eu mi-am denumit echipa Marmotele nebune. Fiind liderul, îmi ziceau Marmota şef și în timp așa mi-a rămas numele. Mai în glumă, mai în serios, unii zic că aş semăna cu una, mai ales în perioada anului când devin „flocos”. Cu Dragonu’ am fost adversar în diferite probe. Contrar aparenţelor, nu prea vorbeam unul cu altul, eram diametral opuşi.
Cum s-au apucat de alergare
Dragonu’: Nu ne știam decât din vedere, dar la un moment dat Marmotă m-a întrebat dacă alerg și dacă nu vreau să vin la un maraton montan, Piatra Craiului. . Ce trebuie să faci? am întrebat. Păi, alergi 42 de km pe munte. A, da? Hai, că vin! I-a plăcut că am zis ”da” fără prea multe întrebări. Nu alergasem nici măcar o tură de parc înainte și ne-am prezentat amândoi la MPC 2010 fără să știm cît e de greu. Oricum, în copilărie am făcut sport jucînd fotbal în fața blocului și alergînd să nu mă „împuște” prietenii cu gornetele :).”
Marmotă: ”Pe la începutul lui 2010 am vorbit cu cineva de la școala de munte despre Maratonul Piatra Craiului. Numai că am uitat cu cine. L-am confundat pe tip cu… Dragonu’. Mi-a plăcut că a zis un ”da” sec cînd l-am întrebat dacă nu vrea să meargă la MPC. Nu prea ne ştiam, nu aveam treabă unul cu altul. Șocul a fost cu atît mai mare când am aflat că pentru el singura formă de alergare pe care o făcea era la fotbal, o dată pe săptămână”.
Ce i-a unit
Marmotă: ”Din 2010 am rămas nedespărţiţi, am început să alergăm pe la toate cursele din țară, chiar dacă în urma unui incident nefericit, soarta ne-a pus la grea încercare pe amândoi. Dar totul a trecut şi parcă acel incident ne-a unit şi mai tare. Pentru mine Dragonu’ e un frate. Nu ca un frate, ci frate. Sângele nu are nimic de-a face cu omul care eşti, atâta timp cât simţi că e ce trebuie. Echipa practic s-a sudat în momentul în care am început să apărem la concursuri în aceeaşi formulă, chiar dacă alergăm individual. Marmota și Dragonu’e ca Pif&Hercule, ca Dexter&Deedee, ca Stan&Bran, ca alergarea şi înotul într-o proba de triatlon. Niciunul nu merge fără celălalt”.
Dragonu’: ”Incidentul s-a întîmplat în toamna lui 2011, cînd am căzut pe niște stânci, vreo 50 metri. Coboram de pe vârful Lespezi și am alunecat. Marmotă se uita nepunticios cum mă duceam la vale. Norocul a fost că m-am oprit pe marginea unei stânci. Dacă mă duceam puțin mai mult nu mai aveam nici o șansă. Peste vreo cinci ore au venit și salvamontiștii. Din fericire am avut sac de dormit în rucsac. (…) Când am ajuns la spital m-au scanat pe toate părțile și doctorilor nu le venea să creadă că nu aveam niciun os rupt sau fracturat.(…) O săptămână m-au ținut la Sibiu, în comă indusă, și o săptămână la București. Mi-am pierdut complet memoria. Am avut un soi de reset al creierului. Nu mai știam să merg, de exemplu. (…) Experiența asta m-a făcut să apreciez mai mult viața, frumosul. Când merg pe stradă mă uit la copaci, la oameni. Sunt mereu fericit, orice mi s-ar întâmpla”. (Informațiile au fost preluate dintr-un interviu pentru biketalks.wordpress.com – N.e.)
Antrenamente?!!
Marmotă: Nu sunt un exemplu demn de urmat în acest sens. Rar pot spune că merg la antrenament. La nivel de amatori, cum sunt eu, ideea de antrenament dus la extrem este echivalentă cu dispariţia plăcerii de a alerga, a bucuriei de a te simți liber, uşor, de a fi pe aceeaşi lungime de undă corp-minte. De aceea, îmi doresc să-mi păstrez plăcerea pentru ce fac cât se poate de mult. Așadar, am săptămîni bune cînd fac 2-3 alergări în parc, plus o alergare pe munte la sfîrșit de săptămînă. Adun, să zicem, 80-100km. Dar sunt și săptămîni cînd nu alerg, doar merg la munte. Oricum, merg cu bicicleta în fiecare zi, înot ocazional, ies la tenis, fotbal. Așadar, nu pot spune că m-am antrenat vreodată ca la carte, dar am învăţat să îmi ascult corpul, să facem o echipa bună şi să tragem amîndoi în aceeaşi direcţie, chiar şi atunci cînd se întîmplă ca unul dintre noi să fie de altă părere.
Dragonu’: Nu sunt un sportiv de luat ca model, alerg de plăcere și asta mă motivează cumva să-mi depășesc limitele. Cred că tocmai din această cauză nu mă voi plictisi niciodată de alergare. Mai ales că o combin cu triatlonul. Alerg o dată, maxim de două ori în timpul săptămânii, în parc iar în week-end sunt deobicei pe munte, la alergări cu prietenii sau la concursuri”.
Foto: Cornel Pochiu și Olympus Marathon
Acest interviu a apărut inițial în revista Alerg # 31.
Romanian
English
