O alergare lungă, un tribut adus campaniei Salvați Roșia Montană.
Vineri, între orele 6 şi 20.00, am alergat peste 100 de km, din Cluj până la Roşia Montană. Am mai spus-o, alergarea a fost nu atât o cursă sportivă pentru mine, cât un performance: un tribut adus campaniei Salvaţi Roşia Montană pentru rezistenţa ei de mai bine de un deceniu.
Am pornit pe întuneric, în Făget, prin ceaţă, iar primii oameni întâlniţi erau într-un ARO care au stins instant farurile când m-a văzut venind în direcţia maşinii. Sunt tăietori ilegali de lemne, pe care îi văd constant în peregrinările mele prin pădduri. De fapt, nu există săptămână în care să nu îi văd cu maşini sau căruţe, ori să văd urmele tractoarelor cu care vin. Din cauza lor şi a pasionaţilor de 4X4 drumurile Făgetului băltesc şi sunt pline de noroaie.
Uit de ei când o iau la dreapta spre Ciurila, pe şoseaua pustie care taie pădurea. Văile şi dealurile sunt acoperite de ceaţă, aerul e curat şi rece, mă simt bine. Trec de Ciurila, o iau pe sub autostradă, peste dealuri, spre Iara. Ceaţa se ridică, dar cerul e gri şi se mai simt urmele ploilor puternice de joi noaptea. Îmi dau seama că nu voi putea alerga pe câmpuri şi drumuri forestiere. După câţiva km de pâmânt, adidaşii mei sunt mai grei cu un kil-două de la noroi.
Ajung în Iara, dar nu o mai iau spre Ocoliş, pe drumuri nebătute. Nu doar din cauza drumurilor, dar nu am gps la mine şi îmi e teamă să nu mă rătăcesc. Încercând să ocolesc noroaiele, am mers prin iarba înaltă şi mi s-a părut obositor. Aleg şoseaua şi drumul spre Buru. Apoi Valea Arieşului.
Drumul e puţin circulat, aşa că am timp să admir munţii, pădurile şi râul. Din când în când, maşinile mă claxonează să mă dau la o parte. Dar unde? Nu există trotuar. După km buni pe asfalt, mă dor coapsele şi încheieturile. Înainte mă pregătisem doar pe pământ, nu pe asfalt, iar după vreo 40 de km de material dur, îmi dau seama că a fost o alegere plăcută de antrenament, dar proastă pentru alergarea spre Roşia Montană.
Corpul îmi şfichiuie la fiecare pas, în momentele mai proaste am impresia că sunt înjunghiat la fiecare atingere a asfaltului. Durerea se alină când găsesc porţiuni de pietriş şi pământ la marginea drumului.
În timp, mă obişnuiesc cu durerea, dar îmi afectează alergarea, care e din ce în ce mai lentă şi mai bleagă. Nu mă opresc, merg doar atunci când mănânc senviciuri ori beau apă.
Trec de Baia de Arieş şi de Lupşa şi încep să mă întremez numai la gândul că o să ajung în Roşia. O iau spre Roşia Poieni pe drumul industrial. Alerg în pantă, dar băşicile la degete s-au umflat insuportabil şi de abia mai păşesc. Când panta devine prea înclinată o iau la pas şi încerc să mă bucur de peisaj. Am alergat deja peste o sută de km şi parcă nu mai am nimic de demonstrat. Chiar îmi pare rău că nu ajung la o oră mai caldă ca să fac baie în tăurile reci ale Roşiei Montante.
În Roşia, am reîntâlnit bucuros localnicii, activiştii şi fabulosul peisaj natural şi cultural, pe care îl revizitez an de an ca într-un pelerinaj. Îmi spun că dacă noi nu reuşim să gândim, pentru ceea ce a devenit cea mai cunoscută localitate rurală din România, un viitor mai lung decât cele două decenii de exploatare promise de companie, atunci avem ca ţară serioase probleme de (sub)dezvoltare. Dar rezistenţa roşienilor şi a civicilor care s-au solidarizat cu ei, mă fac optimist că un alt tip de parcurs e posibil.
PS: Dacă nu m-a răpus alergarea (n-am avut febră musculară, nu mi s-au inflamat serios tendoanele etc.), m-a răpus recuperarea. N-am dormit cum trebuie, căci am campat lângă nişte petrecăreţi care au cântat până dimineaţa. Berea şi Jagermeister-ul m-au ameţit bine, apoi un mic dejun cu alune, conservă de peşte şi apoi mici (wtf îmi trecea prin cap?!), i-au dat un bobârnac serios stomacului meu. 24 de ore am fost un mâţ leşinat. Dar de luni seara eram ok.
Romanian
English