…asta pe partea de biciclit. În rest, mai puteți afla cîte platouri cu mici sunt echivalentul curelei unui ceas sportiv, de ce e alergarea e bună dar trebuie mereu să citești instrucțiunile de folosire. Adică, jurnal de atlet urban, săptămîna 14-27 mai 2018.
Pesemne am un ascendent în zodia Balanței. Sau ceva fibră de prinț danez, pentru că am numai dileme hamletiene. Hamlet era în zodia balanței? Să înot, să nu înot? O fi mult, o fi puțin? O fi prea încet? Să mă înscriu la un triatlon, sau să #rezist? Deocamdată rezist, ca să nu plătesc taxa de sportiv licențiat pentru o zi. Rămân sportiv licențios.
Am fost așa de ocupat că nu am apucat nici măcar să scriu jurnalul săptămâna trecută. Remarcabil de ocupat pentru cât de puțin am produs.
În mare am făcut trei lucruri:
#1. Am înotat. În fiecare zi, am băgat un program în care înot zilnic 2400 m și apoi mă relaxez încă 400 m, asta îmi intră exact în programul zilnic, fără să mă trezesc mai devreme și fără să întârzii la serviciu.
Ideea trezirilor zilnice la ora 5 pare horror, așa că uneori mă trezesc spontan la 4.45… O fi semn de bătrânețe?
De ce 2400m? Pentru că uneori încerc să îi înghesui într-o oră și ar putea să intre fără mare efort. Ceasul Suunto își bate efectiv joc de mine. Cam după 30 minute mă uit la ceas, să văd cum stau, și dacă îmi convine încep să trag mai tare, să cobor sub o oră. Și, invariabil, pe la 2000 m, ceasul se blochează la distanță și nu mai vede întoarcerile din bazin, ca și cum aș bate apa pe loc, în contracurent. Chestia asta mă înfurie suficient ca să caut pe internet și să mă liniștesc. Problema este veche la Suunto, fraierul este nou. Cel puțin din 2016 încearcă să rezolve problema și încă nu au reușit. Eu sunt oricum privilegiat, pe alții îi fură în mod brutal.
Adică pe mine mă trage în piept delicat, ca la piață la Big Berceni, acolo, o sută -două de metri, să vadă dacă mă prind. Pe alții îi fură ca la casă la Mega, le înregistrează doar jumătate din antrenament.
Ca să mă enerveze complet tehnica asta sportivă, se rupe și cureaua de la vechiul Garmin. Un fleac, 94 de lei. Țeapă mai mare decât asta cu ceasurile sport greu de găsit. Distanța este aproximativă, elevația este după ureche, distanța în bazin este o aiureală, singurul lucru real sunt banii pe care îi cer. Mulți și întregi, nu trași la xerox, nu rupți, nu mototoliti. Iar cureaua este unul din elementele de care ar trebui să le fie rușine. În loc de rușine, se freacă pe mâini și numără rânjind bănuții luați de la gura săracilor sportivi.
Ca idee, la Polarul vechi de opt ani nu a fost nicio problemă la curea, la ceasul Nike de acum 12 ani nici atât. La ceasurile noi se rupe în maxim doi ani și costă 20 euroi, adică vreo 18 platouri de mici la grill la Kaufland sau 94 de hotdog standard la Ikea, ca să vorbesc în termeni sportivi echivalenți.
Când nu mă mai interesează ceasul se produce surpriza, fac prima zi lejeră cu 2,4 km sub o oră. Prima săptămână înregistrează încă un progres, fac în premieră peste 19 km/săptămână. Cu un mic regret, dacă mai trăgeam puțin duminică ajungeam peste 20 km.
Dar pentru asta există a doua săptămână, în care mai confirm încă odată o viteză peste 2,4 km/h și trec duminică la un total de 20,220 km, să am un nou barem de depășit. Îmi vine să mă pup singur ce bun sunt. Cum înotul merge fluent mi se pare că este momentul ideal să îmi alimentez narcisismul, pe de o parte, și să caut micile defecte pe de altă parte.
Așa că într-o dimineață îmi iau camera și mă filmez, să văd și eu ceva frumos pe tv. Iau un aparat de fotografiat care era încărcat și înregistrez de două ori câte 29 de minute de tărzăneală și sireneală.
Prima vizionare a fost pe ecranul aparatului. M-am uitat un pic și m-am prăbușit ca un contribuabil la ghișeul ANAF, după ce a încercat să explice că este o greșeală impunerea venită în plicul cu bandă neagră. În locul sosiei lui Phelps pe cameră era o combinație de mr. Bean cu Benny Hill, care probabil are și sindrom Tourette după cum smucește din cap și din piciorul drept. Dă din brațe, zbang, sare piciorul. Nu e drept, pe bune, meritam mai mult de atât. Culmea, mă uit pe filmul făcut acum un an și înotam mai cu talent decât acum, deși eram cu un disc lombar făcut praf și înotam mai încet. Nașpa, m-am dezumflat complet și am plâns ca o gospodină la un film indian. Dacă râsul ar fi un element de selecție m-aș califica la postul de prim ministru.
Începe să devină evident de ce nu se bagă nimeni pe culoarul meu. Indiferent cât de aglomerat e, nu sunt amatori de înot pe lângă mine, mereu m-am întrebat de ce, mereu sunt ultima alegere, ca o fată rămasă fără pețitori, ca ultima găină dintr-un colț de aprozar. Din cauza că sunt profi? Sau că sunt periculos, cu loviturile mele de brațe gen Moroșanu turmentat? Nu, din cauză că sunt penibil.
În urmă cu 11 luni neurochirurgul îmi spunea că înotul este foarte bun. Cred că a uitat să îmi spună în ce cantitate trebuie luat. În două săptămâni s-au strâns 39,75 km. Faptul că dau din mâini de vreo două mii de ori în fiecare dimineață are vreun sens? Mai bine îmi luăm o coasă, făceam ceva fân zilele astea, să mănânce o cireadă de vaci la iarnă.
#2. Bicicleală. Vreo 200 km în două săptămâni de plimbăreală urbană, de fentare a traficului și de plăcere pe două roți. Până m-a prins o ploaie torențială a fost mișto, și chiar și când ploua a fost frumos. Din păcate mi s-a părut o idee bună să o iau pe o cărare de pământ, vor trebui vreo două luni până o să scot tot noroiul din aripi și adidași.
Dacă nu se mai strică ceva la biclă, pot să consider că cei vreo 300 lei băgați în biclă anul ăsta tocmai au fost amortizați prin faptul că am aproape 800 km făcuți fără mașină. 800 km la un consum de minim de 8l/100 km în oraș mă duc deja pe câștig, tare mult îmi place să fiu pe câștig.
Intru și ies din bloc cu Vasilica în brațe cam de patru ori pe zi. Amor mare, ce să spun. Lucrul care mă îngrijorează maxim este că toată lumea, absolut toată lumea din bloc îmi ține ușa. Și dacă are baston și abia se ține de picioare, lasă plase, lasă orice și îmi ține ușa aia metalică grea ca o poartă de castel, să ies eu ca un prinț. O fi bine, o fi rău?
#3. Alergarea nu a strălucit. Programul minimalist de 20 km/ săptămână, în trei alergări ușoare nu a prea ieșit. Am strâns până la urmă 39 km chinuiți, o parte din ei pe noua pistă de tartan din zona Parcului Tineretului. Sunt privilegiat, așa constat uneori, am parc aproape, pistă de tartan este, bazin e la 1 km, mai trebuie doar să le folosesc.
Făceam un sumar într-o zi, fusesem dimineață la bazin, pe urmă deplasări cu bicla, mai rămânea să mă întorc acasă pe biclă și să ies la o alergare. Mișto program al unei zile de lucru, nu-i așa? Hm, nu prea, este ușor de invidiat din afară, dar dacă pun și vreo 8h de lucru încep să mă întreb dacă nu este cazul să găsesc o modalitate să câștig bani, pentru că se pare că am destul de multe idei cum să îi cheltuiesc. Aparent mă distrez cam mult, de fapt muncesc, săracul de mine, din zori și până-n seară.
Dacă pun la socoteală că vreo 3 zile din 5 am ajuns după ora 21 acasă, nu ar fi o mare mirare să găsesc yala schimbată la ușă. Pe bune, cam multă golăneală și distracție, cam 16 ore pe săptămână. Ce să zic, life is good, enjoy it… Mai ales că teoretic ceea ce fac nu este nici imoral, nici ilegal, nici nu îngrașă, deși face poftă de mâncare. Uneori mă gândesc că decât să dau din mâini în bazin în fiecare zi mai bine aș trage glet la un perete, ar fi o activitate mai profitabilă, ar consuma calorii și ar avea și un sens. Dar îmi trece repede.
#4. Mi-e greu să găsesc un sens al acestor activități. Mereu ajung la replica primită de la un tip, la o masă la care fusesem prezentat, uite, el aleargă (era probabil singură mea calitate) maratoane șamd. Tipul fuma, bea sănătos, mânca mult, se uită și mă întreabă sec: Da’ de ce?
Nu am găsit nici până acum răspunsul. De ce alerg, de ce alergăm? Este un moft, este o modă, poate fi ceva ancenstral? Este o fugă de ceva, este un sport, este o goană după ceva? Teoria că alergarea este totul este o vrăjeală care ține până la prima accidentare sau problemă reală din viață, care resetează toate prioritățile. O fi bună, o fi rea?
Alergarea este frumoasă, dar este un produs cu reclamă, vândut fără instrucțiuni de utilizare și nu prea auzi de reacțiile adverse decât atunci când ajungi să pui o poză pe Facebook și să întrebi ce faci când te doare acolo. Pentru că vânzarea acestui produs implică reclamă la multe alte produse. La ceasuri, articole sportive, suplimente naturale făcute la combinatul chimic Borzești.
Citeam un comentariu și replicile furioase la el. Articolul susținea că 50% dintre alergătorii la semi-ul din București erau supraponderali. Eu am stat pe margine și nu am apreciat chiar așa, dar au fost zeci de replici de la alergători care abia urnesc acul cântarului că nu e așa, că alergătorii erau supli.
Nu știu, probabil putem să căutăm în pozele de la coada startului. Ceea ce m-a mirat, stând pe margine, a fost numărul mare de alergători care mergeau după mai puțin de 1 km. 1 km, bre.
Nu este în regulă să îi judec, fiecare face ce vrea, dar totuși nu îi înțeleg. 1 km? De ce naiba nu au ales o altă probă? Era ca la crosul Loteriei, unde majoritatea copiilor aduși cu arcanul nu reușesc să alerge nici măcar 200 m legați, doar că acum erau adulți veniți la alegerea lor, nu a unor cadre didactice. De ce nu se antrenează, de ce nu aleg o cursă mai scurtă? Nu știu, dar vreți să verificați în clasament câți adulți valizi și întregi în categoria de vârstă 18-34 au făcut peste 80 de minute pe 10 km?
În disperarea mea de a face niște mișcare nu pot să nu constat că toată lumea caută pentru ei și pentru copiii lor scule cu deplasare electrică. Dacă nu am un beteșug adevărat nu aș alege niciodată o trotinetă sau o biclă electrică, ce să fac, să renunț și la amărâta de mișcare pe care abia o fac? Asta îi lipsește unui copil, o sculă electrică în locul uneia cu pedale?
Pe partea cealaltă, dar în legătură cu primul subiect, era un articol despre clinici de recuperare scris tot pe Alerg.ro. Pe Facebook am prieteni de tot soiul. Unii postează numai despre alergare, alții doar de mâncare. Sau gagici. Sau mașini. Dacă s-ar repeta schema de la alergare, la fiecare 10 farfurii cu mâncare ar trebui să apară și o poză cu Colebil, cu o colonoscopie sau de la internist. Sau de la dermato sau de la service-ul auto.
Pentru că mereu apar accidentări, care mă tot fac să mă gândesc dacă alergarea este chiar așa benefică. Cei mai sănătoși decât mine îmi spun că da, este minunată și benefică, nu știu exact ce zic ortopezii și kinetoterapeuții. Cardiologii știu ce zic. Evident că am servit și eu ceva clinici în vreo 9 ani, în care am avut câteva accidentări minore, două care au cerut cuțit și una care a impus diminuarea drastică a volumului de alergare.
Acum am ajuns exact la nivelul la care citisem că ar fi limita sănătoasă dacă vrei să faci ceva activitate de întreținere, nu de progres și performanțe, atât ca viteză cât și ca volum.
Ce vroiam să spun? Habar nu am, probabil că am mereu dilema aia, că nu sunt lămurit cum e cu born to run.
#5. Marea mea problemă actuală la înot probabil că rămâne frica de ape deschise. În special de ape curgătoare, dar nici cu o baltă nu mă simt mai liniștit. Alerg prin Tineretului și mă tot întreb cum ar fi să dau niște ture prin apa lacului.
Mereu mă uit cu mândrie la recordurile românești, mai ales când eu sunt așa departe de ele. Nu am înotat mai mult de 3,8 km într-o zi, nu am înotat în ape curgătoare, așa că am toată stima pentru cei care înoată în râuri. Sau în Dunăre, de exemplu, zeci de zile, zeci de km/zi.
Rămâne o nelămurire, cum naiba poți să înoți la vale cu o medie de 3 km/oră într-o apă care curge cu 5 km/oră? Mai bine făcea pluta? Din păcate remarca nu îmi aparține, că dacă o făceam eu eram tare mândru de ea, dar întrebarea mă preocupă. Probabil sunt la vârstă întrebărilor. Unde se duce, tati, soarele când se culcă? Suntem născuți pentru a alerga sau nu?
Romanian
English