Coltul Consumatorului

”Ultra Dacicus”

Alerg.ro iunie 2, 2013

FacebookTwitterLinkedinPinterest

În week-endul trecut, cu şase posibilităţi de concursuri de alergare, eu am ales-o pe a şaptea.

de Adrian Mila

O aşteptam de mult timp, se ştergea din memorie şi reapărea ciclic, aşteptam cu nerăbdare data de 25 mai, din două motive. Primul motiv era traseul, care mi se părea foarte interesant, nu fusesem niciodata în zonă, al doilea era că acum apăruse posibilitatea să alerg pentru prima dată o distanţă de circa 50 km. Și dacă uitam data şi făceam alte planuri, un amic îmi atrăgea atenţia „băăăăă, pe 25 mai ai zis că mergi la Ultra Dacicus”.

Drumul până în zona de start este destul de obositor, am făcut cei 400 km din București până în comuna Costeşti (Hunedoara) în mai mult de 7 ore. Aglomeraţie, blocaj în Sebeş, ploaie şi rătăcirea drumului în Orăştie. Când mă întorc şi reuşesc să găsesc un indicator spre Costeşti, descopăr şi că strada este blocată, sunt zilele oraşului şi nu se circulă prin centru.

Îl întreb pe un nene cum ajung în Costeşti, se uită la mine, mă măsoară de sus până jos, se uită la maşină (maşina mirosea cumplit a bălegar, trecusem printr-o balegă monumentală, era mama baligilor şi fusese împroşcată pe praguri şi pe aripi) şi zice scurt către fii-su (de vreo 10 ani) „hai” şi către mine „vă scot eu”.

Jenat şi bănuitor încerc să scap, că găsesc drumul şi singur, sunt băiat mare, dar îmi zice „eu sunt cu taxiul ăla, ia-te după mine, că nu îl găseşti”.
Of. Să vezi că îmi ia zece piei şi toţi banii – zice bucureşteanul din mine.

După 2 km şi 100 de viraje mă scoate la drum întins. Opresc maşina, îl întreb cât face deranjul şi mă pregătesc pentru şoc.
Nu eram pregătit. Nu a vrut nimic. Dar nimic; am trăit ziua în care un taximetrist mă scoate la lumină şi nu vrea nimic pentru asta. Am dus mâna la inimă şi i-am urat sincer multă sănătate. Şi ce o vrea el, că merită.

Cu altă perspectivă asupra vieţii şi a oamenilor am plecat către Costeşti, unde am ajuns pe la ora 20.30, lejer rupt.

Trag la Popasul Dacilor, unde dădusem un telefon înainte să plec la drum. Au brutărie, o cârciumioară, alimentară.
Nu au disponibile camere cu baie, sunt ocupate, mi se oferă camera cu baie comuna, sunt trei camere la etaj cu o baie la parter sau pot să mai merg încă 10 km, la altă pensiune. Au o bucătarie cu toate dotările, baie enormă cu duş.
Totul este foarte curat, e frig, vreo 11 grade şi sunt obosit, aşa că rămân acolo, că nu mă băteam cu nimeni pentru budă, celelalte camere fiind libere.

A doua surpriză a zilei, după ce accept camera, domnisoara îmi zice, „haideţi, că vă las camera la xx lei” (mai ieftin cu 20 lei decât vorbisem la telefon). Convins că s-a întors lumea cu fundul în sus, îmi iau o bere Tuborg la sticlă (3,5 lei la bar) şi fac un carboloading cu o mămăliguţă monumentală cu smântână de la ţară.

Noaptea a fost liniştită, fără tv, că nu aveam antenă, dar nu i-am simţit lipsa deloc şi nu am făcut nici un efort să remediem situaţia. Ţânţari nu erau, că probabil îngheţaseră. În cameră era un pic mai cald decât afară; sub plapumă era perfect, dar am înţeles de ce purtau dacii căciula aia numita pileus. Probabil ca să nu le îngheţe urechile când mergeau la culcare.

Am dormit buștean.

Sâmbătă dimineaţa ne întâlnim cu Hadrian, the running wolf, autorul lui Ultra Dacicus, care ne preia de pe drum şi lasă maşina la ieşirea din Costeşti, după ce trecem de o poartă care îmi dă senzaţia că am intrat pe alt tărâm.

Prima alergare o facem către cetatea de la Costeşti, aflată la vreo 2,5 km. Urcăm uşor până la cetate, facem un tur, colegul de alergare este un ghid perfect în geografie şi istorie.

După turul cetății coborâm iar la maşină, luăm rucsacii şi începem alergarea către cetatea Blidaru.

Urcarea este un pic mai dificilă, printr-o pădure cu copaci ciudaţi, contorsionaţi sau cu găuri enorme în tulpină. Nu mi-ar plăcea să merg noaptea prin pădurea asta, cred că aş avea senzaţia că învie copacii si încep să se mişte.

Când ieşim din pădure ajungem într-o poiană şi la ce-a de-a doua cetate a zilei, cetatea Blidaru.

Construită în vârf de deal, din pietre fasonate, cu ziduri groase, formate din două rânduri de piatră legate între ele cu bârne de lemn şi cu spaţiul dintre ele umplut cu pământ (repet, Hadrian este un ghid şi un povestitor de excepţie, nu ştiu cum adorm fetiţele lui seara, dar cred că doar cu muuuulte poveşti), cetăţile dacice au fost un obstacol serios în calea romanilor, care după ce le-au cucerit le-au demolat metodic, sătui de incursiunile dacilor liberi.

De la Blidaru continuăm alergarea spre Sarmisegetusa câţiva kilometri pe deal, este soare, este superb. Casc gura la case, la oameni, la vaci-porci-cai, câinii cască gura la noi dar rămân cu ea căscată şi goală, pentru că am luat preventiv câte o bâtă nevinovată.
Singura idee care mi-a venit în amestecul de iarbă verde, cer albastru, floricele galbene, mov şamd este că într-o zonă ca asta mi-ar plăcea să stau, dacă nu toată viaţa, măcar câteva luni pe an. Îmi dă senzaţia că am nişte celule, fotovoltaice sau cum or fi, care încarcă bateriile descărcate în umbra betoanelor şi asfaltului de acasă.

Stând (alergând) de vorbă cu Hadrian, uitându-ne la crucile din curţile caselor (în lipsa unui cimitir local rudele sunt îngropate în curte, o variantă destul de stranie de înhumare, care face să se înfiripe uşor poveşti cu strigoi) şi parcă deja găsim metodele de asigurare a traiului zilnic. Parcă deja îmi vin în cap nişte poveşti cu daci, romani, strigoi de toate tipurile, se adaugă în ciorba paleo-getică nişte vampiri, sex şi nişte violenţă şi ies nişte cărţi care să ne asigure mălaiul cel de toate zilele. Prune să fie, că poate fac şi un izotonic menit să aducă muza mai aproape şi să crească un eventual tiraj.

Timpul trece uşor, prea uşor şi nici nu ştiu când am ajuns în drumul forestier care duce spre Sarmisegetusa.

Când stăteam acasă şi corespondam cu Hadrian eram mai zmeu, mă făceam că nu mă interesează ploaia, nu mă sperie pe mine trei stropi, dar acum se schimbă un pic situaţia, întâi picură, apoi plouă torenţial, mă lasă entuziasmul şi ne băgăm sub nişte copaci, până trece aversa.

Ploaia trece repede, mai avem vreo 8 km până la cetate şi alergăm iar uşor la deal, mai băgăm nişte frăguţe, mai vorbim, mai bem o apă de izvor, uite că apare şi Sarmisegetusa. De la 1 mai 2013 are pază şi se plăteşte o taxă de intrare modică, ceea ce îi ia din condimente din păcate. Nu tu o spirală cu yoghini, o fraternizare, un berbecuţ la proţap pe discul de andezit, paznicii sunt vigilenţi şi cred că aşa ar fi trebuit să fie de mai mult timp.

Zona este deosebită, copacii seculari, înalţi şi drepţi au o magie anume, printre ei eşti mic şi trecător; aerul curat, izvorul din cetate completează un tablou care dă o senzaţie stranie, lângă ruine misterele sunt la ele acasă, deşi reconstruirea lor este făcută uneori cam fără talent şi cam după ureche.

Energizaţi de tura prin istorie ne întoarcem alergând cei 19 km care ne despart de zona de finish, unde ne aşteaptă soţia mea cu două coroniţe din flori de câmp, asortate cu medaliile facute de către Hadrian.

Cred că nu mai trebuie sa menţionez că cei cca 50 km (am luat cu mine Garmin-ul, dar cam degeaba, l-am oprit la intrările în cetăţi şi de două ori am uitat să îl pornesc) au fost parcurşi de către Hadrian în sandalele huaraches fără să facă nici cea mai mică ajustare la şirete.

A fost o alergare ciudată. După vreo trei ani de alergare şi participarea la câteva maratoane am depăşit distanţa clasică a maratonului într-o alergare de plăcere. Fără presiunea timpului, fără puncte de alimentare, fără nici o grijă. Plăcerea pură a deplasării în alergare, a aerului curat, a drumurilor neasfaltate a făcut diferenţa faţă de orice maraton clasic. Cred ca este o experienţă care trebuie încercată măcar o dată în viaţă.

Din păcate nu este o experienţă perfectă, pentru că îmi afectează cinismul şi aroganţa caracteristice, rămân doar uşor pe gânduri şi încerc să îmi dau seama cum voi alerga în continuare, ce motivaţii îmi voi mai găsi să alerg tocind asfaltul sau contra-cronometru, speriat că nu am scos un timp mai bun cu vreo 60 de secunde față de anul trecut.

Un text scris de Hadrian Lupu este disponibil aici.

Mai multe imagini de la alergarea de 50 km ”Ultra Dacicus” aici.

Comments

comments