Info generalRevista ALERG

”Pasiunile mele sunt familia și alergarea”

Alerg.ro ianuarie 5, 2018

FacebookTwitterLinkedinPinterest

La începutul acestui an și-a anunțat retragerea din activitate atleta Daniela Cârlan. A practicat mai multe probe atletice, specializîndu-se în cele din urmă pe marș și maraton. Are în palmares mai multe titluri naționale, dar și două participări la Jocurile Olimpice.  Ajunsă la 37 de ani, după aproape 15 ani de activitate, Daniela Cârlan a decis să spună stop performanței.

“Am ajuns la o vârstă şi a venit momentul în care să spun STOP. Vreau să mă pot bucura de familie, să mă pot bucura de sărbători, să pot mânca şi eu sarmale ca un om obişnuit, să schiez şi să joc tenis. Toate acestea, nu le poţi face când practici un sport de performanţă. De exemplu, nu poţi merge pe pârtia de schi, când tu
ştii că ai concurs. Cel puţin, aşa consider eu că trebuie să gândească un sportiv cu minte de nivel olimpic”, a spus Daniela Cârlan pentru ziarul Sportul Sălăjean.

În continuare, republicăm un interviu cu Daniela Cârlan, apărut în revista Alerg #5.

E greu de comunicat cu Daniela Cârlan, căci e  o ardeleancă deloc vorbăreață. În schimb e tare serioasă, pune suflet în tot ceea ce face și are două mari pasiuni: familia și alergarea.

Alerg: Deși în ultimii ani ți-ai legat cariera sportivă de maraton și de alergările lungi, știu că ai încercat mai multe probe atletice. Cum ai debutat însă că alergătoare?
Ca orice copil, am fost selecţionată în şcoala generală de către doamna Delia Bădescu. Însă, la început, pe mine nu m-a ales. Dar eu vroiam să fac sport, așa că nu m-am lăsat, mă duceam la antrenamente.

În câteva luni am ajuns cea mai bună din grupa dumneaei, pentru că mi-am dorit foarte mult asta. Din 1992, de când pot spune că practic atletismul, am făcut toate probele: lungime, garduri, cros. Din 1994 până în 2005 am făcut proba de marş, la care am avut cele mai bune rezultate. Am fost vicecampioană europeană în 1999 şi medaliată la Cupele Europene şi Mondiale de Seniori, cu echipa. Şi tot la proba de marş am participat la Olimpiada din 2004, la Atena. Dar apoi am renunţat la marş.

Alerg: De ce?
Întâi de toate pentru că se câştiga foarte puţin, din punct de vedere financiar. La marș nu sunt atâtea concursuri, cum sunt de exemplu maratoanele. La marș sunt cinci concursuri mari şi late în toată lumea, la care vin mereu cei mai buni. Şi apoi nici nu îmi mai plăcea, mă plictisea. De mult vroiam să renunţ, să încep să alerg, dar mi-am dorit să particip la olimpiadă şi dacă schimbam proba nu aveam şanse să ajung la Atena. Însă din 2005 am început să alerg. Dacă ştiam totuși ce mă aşteaptă, nu mai schimbam proba… Ca alergătoare mi-au trebuit 4-5 ani să ajung la o valoare care să îmi permită să sper la o calificare olimpică. Eu am crezut că în doi ani de zile am să fiu la aceeaşi valoare competitivă.

Alerg: Și totuși ai ajuns la ceva performanțe ca alergătoare la maraton…
Mda. Cea mai importantă performanță pentru mine până acum rămâne rezultatul de la prima cursă de maraton alergată, în 2008, când am reușit 2h:36min la Berlin, unde am ocupat și locul 9 la general.

Alerg: Cum arată programul tău de pregătire înaintea unei competiţii importante?
Alerg cam 600-700 de kilometri pe lună, iar media e de 25 de kilometri pe zi, în două antrenamente. Programul de antrenament îl schimb în funţie de sezon. Alerg pe şosea, mai deloc la munte. Traseul meu favorit e să plec din Sibiu, să alerg 15 km pînă la Rășinari și să mă întorc. Nu îmi place să mă învârt în cerc prin parc. Din fericire nu mă duc singură în alergare, ma ajută colegii, familia. Am un nepot care mă însoțește cu bicicleta. Fie vară, fie iarnă, că ninge, că plouă, el e la antrenamente cu mine, să-mi dea apă.

Alerg: Îți faci un plan de abordare a unei curse?
Da, îmi scriu cum vreau să alerg. Îl și vizualizez de mai multe ori și cel mai adesea chiar îmi iese planul. Însă, câteodată, când mă simt mai bine, cam exagerez în prima parte a cursei. Am învățat că cinci secunde câștigate în prima parte, te pot costa câteva minute în a doua. Am trecut prin patru abandonuri, știu despre ce vorbesc. Așa că dacă vreau să câștig trebuie să pornesc încet, să nu mă hazardez în prima parte. Vorba managerului meu: se dă premiu la primul kilometru?
Încerc să nu mă grăbesc nici la antrenamente. Am învățat să îmi las spații libere între antrenamente, așa cum există spaţii libere și între cuvinte. Îmi place să lucrez pe fond de odihnă. Fără antrenor mi-e însă greu, pentru că stau în fiecare zi cu foile în mână şi compar… iar uneori trebuie să amân un antrenament căci nu are cine sa vină cu mine…

Alerg: Știu că ții foarte mult la familia ta. Ce a însemnat aceasta pentru tine?
Da, țin foarte mult. Eu am copilărit numai la oraș, am crescut în fața blocului și regret că nu am avut bunici la țară. De la familie am învățat, în primul rând, să cred în Dumnezeu. Apoi, să nu întârzii niciodată. De la mama am învățat ca niciodată să nu renunţ la ceea ce îmi doresc cel mai mult, niciodată să nu renunţ la visul meu. Iar de la tata am învaţat să gândesc liber şi să fiu liberă în ceea ce fac. E mare lucru că am avut libertatea aceasta, ca de la 12 ani să aleg pe ce drum vreau să merg. Şi nu în ultimul rând tot de la familie am învățat ce este este respectul de sine, faţă de ceilalţi şi de tot ceea ce mă înconjoară.

Alerg: Care crezi că sunt principalele tale calități ca om, ca sportiv? Dar defecte?
Cred că am două-trei calități, iar defecte o mie. Pot să spun că sunt un om dificil, dar și muncitor, serios şi pun suflet în ceea ce fac. O altă calitate este că îmi iubesc familia foarte mult şi ei sunt cei care ma acceptă aşa cum sunt. Nu sunt însă foarte comunicativă, am în jurul meu doar familia şi câțiva prieteni, pe care care mă pot bizui. Acesta este și marele meu regret, că fiind sportiv de performanță nu ai timp suficient pentru prieteni. Este greu să fii acceptată cu programul specific, cu masa și somnul la ore fixe, cu cantonamente lungi.

Alerg: Cum nu e deloc ușor să practici sport de performanță în România, ce ai de gând să faci după ce termini cu alergatul?
Da, e greu. Eu, spre exemplu momentan nu am loc de muncă. Sunt membră a clubului CSM Onești, de unde mai primesc ajutor pentru transport, susținătoare de efort. În rest, trebuie să mă descurc pe cont propriu. Acum nu am nici antrenor, lucrez singură. Așa că estimez că după ce închei cariera sportivă o termin și cu atletismul. Ca antrenor aș duce aceeași viață ca și acum: tot timpul cu bagajele făcute, tot timpul la stadion. Mi-am propus ca după ce nu mai alerg de performanță să îmi iau o bicicletă și o bandă de alergare, pe care să o țin în casă, numai ca să nu mai calc pe la stadion (râde).
Totuși îmi place foarte mult să alerg, însă e rutină multă, care e obositoare: dimineața antrenament, masă, somn, după-amiază antrenament, masă, la 10 seara somn. Și antrenamentele sunt grele, dar de fapt oricine muncește cu pasiune o face din greu.

Alerg: Acum, în încheiere, povestește o întâmplare deosebită din vreuna din cursele tale de maraton….
În general au fost curse normale, fără peripeții. Doar la maratonul de la Bucuresti din 2009 mă luase atât de tare foamea încât credeam că dacă îmi dă cineva un pui fript în timp ce alergam l-as fi mâncat. Pe ultimii 3-4 km ai cursei îmi doream să văd pe cineva cu mâncare în mână, ca să-mi dea și mie.

Comments

comments