„Nici acum nu îmi vine să cred că am câștigat”, cu gândul ăsta m-am trezit luni dimineața, imediat după Propark Adventure. Și cum să nu gândesc așa, când cu trei săptămâni înainte nu aveam echipă, iar cu șapte zile înainte nu aveam nici bicicletă, iar de antrenament de MTB sau împreună cu echipa nici nu se punea vorba.
Dacă cumva nu știați, Propark Adventure este singura cursă de aventură din România. Nu prima, mai demult a fost Carpathian Adventure, dar acum este singura.
CPNT și ProPark s-au gândit să reînvie acest gen de eveniment. Iar în contextul înmulțirii curselor de alergare, MTB, curse cu obstacole, triatloane, atât de mult încât și împătimiții au renunțat să încerce să le bifeze pe toate, o asemenea cursă era necesară și dorită în România. Numai că acest gen de cursă necesită de obicei o echipă, iar mie îmi lipsea, așa că m-am înscris pe site la secțiunea „Caut coechipier”.
Tocmai când mă gândeam că voi rata această cursă, primesc un mesaj pe Facebook: „Salut, sunt Zelma. ți-ai găsit echipă pentru Propark?” „Salut! Nu”, răspund eu, care oricum pierdusem orice speranță de a mai participa. „Păi nu vrei să participi cu mine și cu Florin?”. „Ba da, dar aș vrea la tura lungă.” (Propark Adventure are două versiuni: EcoChallenge, 180-250km, imită îa 50 ore și Outdoor Escape, 110-150km în limita a 26 de ore, Ulterior această limită a fost extinsă la 26 de ore, pe baza experienței celor de la tura lungă, care au pornit cu o zi mai devreme.)
Cum aveam să aflu ulterior, Zelma e și mai masochistă decât subsemnatul așa că mi-a replicat „Evident că la tura lungă. Și eu tot la aia vreau”.
După încă o săptămână, abnegația Zelmei și ajutorul lui Sergiu Buciuc (mai cunoscut sub numele de Purcelușul Plângăcios), și el participant mai vechi la Carpathian Adventure, ne-au adus și ultimul mușchetar, pe Andrei. Și uite așa s-a format echipa „Cheile Nerei”: Zelma Ivan, Florin Petre, Andrei Radu și subsemnatul.
De ce Cheile Nerei? Pentru că la înscriere beneficiam de reducere dacă ne alegeam ca nume o arie protejată. Iar Cheile Nerei era un loc unde nu fusesem înainte, dar toți plănuim să ne ducem cât de curând.
Fiind noi ocupați cu serviciul/familia, masochismul sportiv fiind practicat doar ca hobby, singura șansă a fost să ne întâlnim virtual. Cu Zelma am făcut și un antrenament, cu vreo două săptămâni înainte, când am aflat că cea mai lungă cursă a coechipierilor mei nu însuma nici 50 km. Eu alergasem mai mult, dar pe bicicletă nu mă mai suisem deloc în ultimii 5-6 ani, iar de MTB doar auzisem.
Iar de mers pe bicicletă se pronostica cam pe 65% din traseu, deși a fost mai mult într-un final. Aoleu! „Păi noi nu terminăm tura lungă, hai să trecem la aia scurtă.”, mi-am început eu pledoaria în conferința convocată de urgență. Zelma vroia aventură maximă cu orice preț. Florin și-ar fi încercat și el puterea cu balaurul cel mare. Andrei, deși și el pus pe fapte mari, s-a decis să asculte de vocea rațiunii. Care, de data asta, eram eu, spre propria stupoare. Dar am reușit, cu vreo zece zile înainte ne-am mutat la tura scurtă. Care nu a fost chiar așa de scurtă, ci doar mai scurtă în comparație cu cea lungă.
Înainte de cursă am mai avut câteva obstacole de depășit. Zelma a avut ghinionul să-i fie furată bicicleta, așa că s-a înnoit cu două săptămâni înainte. Iar eu nu mai avusesem bicicletă de vreo 10 ani, așa că am cumpărat una la mâna a doua, cu o săptămână înainte, cu 600 lei (nu, nu am uitat nici un zero). Și deși mi-a plăcut bicicleta, nu mai vreau să o văd vreo două săptămâni. Am făcut febră musculară la palme. Nu la picioare, spate, brațe, ci la palme. Din lipsă de experiență, cred că am strâns ghidonul de parcă era pe viață și pe moarte. Oricum, rămân la pasiunea mea, alergatul, de care oricum am avut prea puțin parte în acest concurs.
Într-un final, am totalizat 215km pe GPS, din care vreo 10 km cu caiacul, aproximativ 40 km de trekking și restul bicicletă, din care doar vreo 50-60 km pe șosea. La care s-au adăugat probele din punctele de control. Am adunat frunze de arbori după poze, am tras cu arcul. Aici partea masculină s-a scăldat în rușine, când după ce a ratat săgeată după săgeată, a venit Zelma și a nimerit din prima centrul țintei. Uf, am răsuflat noi ușurați, scăzînd primele 50 de puncte, din cele 100 posibile de penalizare.
Și distracția a continuat – am tăiat lemne la joagăr, iar aici cred că a fost bătaie pe cine să asigure materia primă pentru probă :). În miez de noapte am făcut o căsuță pentru păsărele (nu ale noastre), pentru ca a doua zi de dimineață să traversăm o peșteră și să facem un puzzle. Un puzzle pentru copii de 4 ani! Însă, după o noapte de nesomn, patru adulți au stat mai bine de 3 minute. Se pare că totul capătă noi valențe după o noapte de efort. Când „căpcăunul” a vrut să ne sperie în peșteră, Florin și cu mine stăteam și ne uitam nedumeriți. Da, da, trebuia doar să ne speriem, dar noi ne uitam unul la altul neînțelegând ce probă o mai fi și asta – ce trebuie să facem?!?
În final a fost proba de orientare, de care cred că ne-am achitat onorabil în 22 de minute, bifând toate cele 10 posturi. Și cred că, în general, la capitolul orientare am stat bine. Chiar de la începutul concursului, am plecat de pe ultimul sau penultimul loc din Rudărița. Dar spre deosebire de toate celelalte echipe, doar noi am ales să mergem pe traseul nemarcat. „Și asta nu ar trebui să ne îngrijoreze?” spunea Andrei. „Aventură să fie”, am concluzionat toți și am pornit pe nemarcat.
O mică parte din traseu îl făcusem la antrenament cu o săptămână înainte, dar nu eram sigur că o să ajungem unde trebuie. Și recunosc că ne-am bucurat când am găsit urme proaspete de coborâre, cel mai probabil ale celor de la tura lungă. Eram pe drumul bun. Și mai bucuroși am fost când am ajuns pe locul 3 la caiac-canoe. Și ne-am și păstrat poziția până la Rudărița, având grijă să nu dezvăluim scurtătura noastră celorlalți concurenți :). La întoarcere ne-am rătăcit un pic, dar nu am lungit cu mult traseul, ci doar am mărit dificultatea, luând pieptiș peretele unei văi abrupte. Dar am ajuns cu bine unde trebuia și ne-am bucurat.
Însă, la capitolul orientare, proba de foc a fost punctul mut. Punctul mut reprezenta găsirea unui copac de pe o culme din munții Perșani, copac marcat cu o bornă silvică al cărei număr trebuia să îl reținem. Sau să îi facem o poză ca să nu-l uităm. Cum aș putea să uit acel infam număr 110? După ce am avut parte de o scurtă distracție coborând în rapel vreo 15 metri, pe la amurg, am pornit către mult căutatul punct. După ce ne-am luptat ore cu pădurea deasă, am sărit nenumărați copaci doborâți, am ajuns în fine la ceea ce părea mai mult un miraj, în întunericul nopții. Îmi imaginasem un arbore secular, în fața căruia ceilalți arbori păstrau respectul și distanța, iar oamenii i-au recunoascut astfel meritele și vârsta și l-au decorat cum au putut mai bine. Dar la lumina frontalei, lucrurile stăteau altfel. Vârful nu era decât o movilă, copacul era unul oarecare, doar că avea borna silvică 110 și trei semne roșii de hotar (H). Nu e de mirare că am mai mers două movile parcă tânjind după măreția mirajului.
Aici a fost a doua oară când foloseam GPS-ul, după ce prima dată înregistrasem drumul către barajul Pecineagu și încercasem să ne întoarcem pe aceeași rută. Dar tura asta nu a fost GPS-ul nostru ci al celor de la echipa râului Tur care își făcuseră track-ul. În semn de solidaritate, am încercat să împărțim minutele lor de penalizare de la punctul 9, dar arbitrul nu a fost de acord. Cică atunci toți vor dori să facă asta. Serios? Oricum ei se hotărâseră să abandoneze. Mare păcat.
A treia oară când am folosit GPS-ul a fost la plecarea din punctul 9 când, noapte fiind, ne-am hotărât să înconjurăm peste 25km până la Peștera Gang. Și acum cred că a fost cea mai bună decizie luată de noi de-a lungul concursului. Să mergi prin pădure noaptea, pe un traseu dificil însemna prea multe riscuri. Dacă ne rătăceam sau ne accidentam însemna să nu mai terminăm în timp sau chiar să abandonăm. Așa că am mers pe traseul mai lung dar mai sigur, prin Holbav. Și în afară de urcarea până în Holbav, traseul a fost relativ drept sau în pantă, deci totul a decurs lin.
Cred că e uimitor cum se poate recupera teren într-o cursă de anduranță. Îmi aduc aminte cum în drumul spre Rudărița, chiar la început, când toți ne întreceau și rămăsesem în ultimul pluton, le-am zis coechipierilor să nu ne aruncăm pentru că timp mai este. Iar dacă vrem, oricând după punctul 6 putem să tragem tare. „Dar ne-a mai depășit cineva. Hai să-i ajungem.” „Nu, nu, mergem relaxat în ritmul nostru”. Totuși scopul nostru de la început a fost să terminăm. Iar alergând spre punctul 9, îi zic lui Andrei: „Dacă am menține ritmul ăsta până la final, am avea șanse chiar să câștigăm.” „Greu de crezut”. Și mie mi se părea greu de menținut acel ritm până la final și greu de câștigat, poate chiar de terminat în timpul limită. Dar am făcut-o.
Și nu numai că am terminat, am avut parte de aventură, am avut parte și de multe alte momente frumoase. După vreo 10 ore de concurs eram în Poiana Holbav, între punctele 4 și 5. O poiană la marginea pădurii cu o panoramă superbă a Pietrei Craiului. Și era acolo un magazin, unde știți ce am găsit: apă și eugenii. Și cola rece pentru coechipierii mei. Ooo, ce greu ne-am despărțit de așa tratament regesc. Iar înainte de asta, un bătrân localnic ce lucra prin zonă ne-a spus sfătos: „Fiți optmiști, nu mai e mult”. Oare cât de rău arătam? 🙂
Probabil cel mai distractiv moment a fost cel la îmbarcarea în canoe, când datorită unei desincronizări, trei sferturi din echipă a făcut o scurtă baie. Noroc că eram la început, afară era cald, parcă chiar se cerea așa ceva. Am întors ambarcațiunea și am pornit, nu fără să ne gândim tot drumul ce bună ar fi fost o probă de traversare înot a lacului Pecineagu.
Iar la ultimul post, cel cu orientarea în teren, am avut parte și de o surpriză. Când am terminat proba, arbitrul ne zice: „Hai, grăbiți-vă, că sunteți primii!” Trebuia să ne vedeți mirarea de pe fețele noastre. Nici oboseala nu o putea masca. „Cum adică primii? Noi știam de locul doi.” „Păi ceilalți au ratat postul mut”. Aha, acum se explica cum de au terminat a doua buclă de trekking în patru ore jumătate, când următorul cel mai bun timp era de peste 7 ore.
Ehe, păi acum puteam merge relaxat până la final. Bem și o bere în Plaiul Foii? Nu, nu, nu. Berea după. Să ne vedem ajunși în timpul limită. Și am ajuns, chiar cu 45 minute înainte.
Cum de am câștigat? Nu știu nici eu. Adevărul e că am avut coechipieri determinați. Andrei a fost biciclistul nostru și, din fericire, chiar cu experiență pe MTB. De obicei fata e considerată veriga slabă, dar Zelma a fost incredibilă. A tras cu arcul, a făcut puzzle și, ce mi-a plăcut cel mai mult, nu s-a plâns niciun moment. Florin s-a remarcat la capitolul orientare și, mai ales, la observarea punctelor în teren. În miez de noapte, când frontala de-abia răzbea prin întunericul pădurii, el depista marcaj cu marcaj, fie turistic, fie silvic. Am făcut și greșeli. Dezbăteam prea mult o decizie și așa pierdeam timp prețios de mult ori. Iar Florin, după cum spunea și el, era „agentul demoralizator”, accentuând greșelile trecute sau obstacolele prezente „Oho, cât am ocolit! Aoleu ce pantă!”
Dar cred că, într-un final, am format o echipă bună și nu a fost chiar așa de rău pentru primul nostru antrenament, așa cum concluziona și Andrei, cu câteva sute de metri înainte de a trece linia de finiș. Mă bucur că am cunoscut oameni atât de hotărâți și că am trăit o aventură extraordinară împreună. Și sper că vor mai urma și altele.
Romanian
English