Mergând în Grecia în concediu, acum vreo lună, am alergat un pic pe drumurile lor pline de pante și am descoperit că genunchiul stâng mă doare la urcările domoale pe asfalt. Asta era o noutate, am tot soiul de dureri noi de când m-am apucat de alergat, dar la urcare nu mă durea mai nimic, probabil din cauză că în general mă târăsc pe urcări.
Am încercat un remediu, am intrat până peste genunchi în apa râului Acheron, în care se pare că a fost îmbăiat și Achile; la mine aparent a funcționat, cel puțin la Cozia Mountain Run nu am avut nici o problemă. Ca glumă de calitate discutabilă, mi se sugerase să mă bag până la brâu în apă, dar eu aveam deocamdată probleme doar la genunchi.
De prin ianuarie nu visez decât Transalpina. Nu știu exact cum, dar prin ianuarie am fost invitat la evenimentul lui Ciprian Ștefănescu, „Depășește-ți limitele”, ediția a II-a. Nu știu cum am ajuns printre invitați, dar am fost tare încântat. Am o răfuială mai veche cu Transalpina, în 2013 împlineam 50 de ani și am vrut să alerg 50 de km, plecând din Rânca și alergând spre Voineasa. M-am apropiat prea mult de soare și mi s-au topit aripile pe la km 38, încercarea mea eșuând lamentabil. Acum părea ocazia perfectă pentru răzbunare, reabilitare și alte „re”-uri.
Era poate cea mai importantă alergare a anului, aveam ceva de dovedit. Ciprian a gândit depășirea limitelor în trei variante, după cheful și limitele fiecăruia. Aveai alergare de 75 km, de 49 km sau de 31 km. Am ales calea de mijloc, plecare din Novaci și sosire în Obârșia Lotrului, cale de 49 km, la care am zis eu că voi mai aplica un bonus de 3 km, să îmi fac damblaua.
Vineri seară căutam o pensiune prin Novaci. Este prima zonă în care găsesc anul asta tarife de cazare mai românești. Parcă o luaseră toți razna, nu mai găseam cameră sub 120-130 lei, dar aici sau la Rânca se găsesc lejer cazări începând de la 55-60 lei camera. Nefiind sănătos la cap, m-am dus tot la 120, să nu îmi ies din mână.
Deși avea și cont pe Booking, unde tariful era cu 10% mai mare, nu reușeam să găsim pensiunea. Unde ne așteptam să găsim o firmă, ceva, erau doar trei vile la ieșirea din Novaci, pe o lizieră de pădure. După ce ne fâțâim de trei ori prin fața porții, vine un nene să ne întrebe ce vrem.
– Păi căutăm pensiunea „D”.
Ne ia un pic șmecherește, „nu e pensiune, e casă de vacanță”.
– Ok, găsim o cameră la dvs pentru seara asta?
– La mine e 120 camera, dar intrați să vedeți.
Ca să înțelegem despre ce discutăm, acționează telecomanda de la garaj, în care strălucea un Merțan frumușel.
Intrăm, vilă mare, cameră la mansardă, baia pe hol, strâmbăm un pic din nas, dar eram singuri pe etaj și baia era cam cât o sufragerie de bloc din zonele astea noi, rezidențiale.
Cam ezităm, gazda era amabilă, foarte amabilă, exagerat de amabilă, ne-a dat un sirop de casă, cu Borsec de la gheață. Începusem să mă gândesc la filme de-ale lui Hitchock, la povești cu căpcăuni și alte asemenea. Am rămas. „Ceva de mâncare?”. Eram lihniți de foame, discuția începe cu o promisiune de grătar și deviază în șnițel de vițel cu cartofi pai.
Pe terasă era perfect. „Ceva de băut?”. Eh, ar merge o țuică dacă se găsește. Se găsește, apare rapid o sticlă brumată de 750 cu licoare gălbuie. Mamă, cum alunecă. Mamă, cum încălzește.
Gazda se mișcă rapid, face greșeala să mă lase singur cu clondirul din care mă tot servesc.
Cina cea ușoară se transformă într-o salată monumentală și un platou cu vreo 5-6 șnițele și cartofi prăjiți, probabil porția trebuia să sature toți musafirii. Luându-mă cu vorba, învățat de bunici că nu trebuie să lași nimic în farfurie, am lins în doi o porție care era probabil pentru 4 persoane. Da, și cu țuica și cu sirop, plus Borsec.
La ora 21 coborâm în Novaci la ședința tehnică, ținută de Ciprian. Vor fi mașini de însoțire și un biciclist care va face mușchi la picioare pedalând între alergători, cu apă sau ce le mai trebuie. Se stabilește programul zilei de sâmbătă și apoi noi ne retragem spre plăpumioară. Nu înainte de a fi ispitiți de către gazdă cu niște clătite și un borcan de dulceață, la alegere din vreo 5 sortimente.
Urmele acestor diete se vedeau și după trei zile, la cântărirea matinală. Nu, nu am slăbit deloc.
Sâmbătă dimineața mă pregătesc vreo oră. Sunt departe de a fi vreun model de programare și planificare. Am pentru o singură cursă vreo trei perechi de pantaloni, cinci tricouri, trei șosete și două perechi de Nike. Să fie. Toate luate la mișto, știam exact cu ce o să mă îmbrac. Dar dacă mă roade șortul, dacă nu suport tricoul, dacă alunecă șoseta, dacă se mișcă branțul…
La ora 8 facem poză de grup și luăm startul. Până la Rânca avem de urcat vreo 18 km, cu 1100 m diferență de nivel, intenționam să avem pauze de hidratare cam la 5 km.
E cald. Alergăm încet.
Povestea alergării era deja scrisă. Știam oarecum traseul, mă știu cât de cât, mă cunosc de o groază de ani, știam deja cum va fi, era simplu. Am urcat, era soare, am transpirat, am luat apă, gel, pastile, a fost greu, dar am luptat până la capăt, m-am târât și am învins. Cam așa visam.
Prima fisură în scenariu apare după doar 3 km. La o curbă în pantă parcă mă ciupește genunchiul stâng, parcă scârțâie ceva, un menisc, un ceva. Bre, Grizon este unul dintre idolii mei, dar nu țin neapărat să fiu epigonul domniei sale și următoarea victimă a experimentelor de la chirurgia pe articulația genunchiului.
Dau nărăvaș din cap încercând să alung gândurile negre și transpir în continuare cu spor. Teoretic alergăm de la sud la nord, practic ne învârtim în soare pe serpentine ca un pui la rotisor, sare transpirația din mine sfârâind ca grăsimica în cuptor.
La kilometrul 10 deja genunchiul mă deranjează rău, mă gândesc „e, a mai rămas un fleac, un maraton”. Tot încerc să schimb modul în care calc, mai pe exterior, mai pe vârf, degeaba. Apă, izotonic. Iau genunchiera din bagaj, dau cu un pumn de artrostop și sper să mă lase durerea.
Din păcate vine și momentul în care încep să merg. Și genunchiul doare în continuare. Mă îmbăt cu apă rece, că o să pot alerga la vale și pe plat. Pe naiba. Începe să doară și pe plat.
Intrând în Rânca tot fac calcule. Mai am de urcat vreo 7 km și apoi doar coborâre și plat. Trag de mine, încerc iar să alerg, este o zonă de plat, dar genunchiul doare la fiecare pas.
La km 17 îmi scot tricoul și îmi auto-declar abandonul, oprind ceasul. Merg încet la deal, genunchiul doare și la pas, după vreun kilometru găsesc o fântână la care mă opresc. Încerc să mă spăl, să ud cu apă rece genunchiul care urlă.
Îmi aduc aminte de un nene, Filip, era prin 1991. Avea un Citroen foarte elegant, ca și el, o frumusețe de mașină. Ca și el, avea vicii ascunse. Am mers cu mașina vreo 40 km prin asfaltul plin de găuri de atunci, avea suspensiile alea fenomenale de Citroen clasic, ca o barcă pe valuri. Doar că în momentul în care am ajuns înapoi în parcare suspensiile și-au dat duhul. Lichidul încins din amortizoare s-a scurs peste tot, lăsând numai bălți verzui pe asfalt, autoturismul parcă se dezumflase de tot.
Cam ca acel Citroen mă simțeam și eu. În articulație aveam numai pietre și nisip, lichid zero, cel puțin ca senzație. Moralul la pământ, prăbușit ca și Citroenul. Dispoziție morbidă.
Un nene care vindea afine, la vreo 40 de ani, vine agale spre mine. Eu tot dădeam cu apă, nu mă mai săturam de apa rece. „Auzi, darceasul nu se poate opri de la alergarea asta?”.
Nu înțeleg exact ce zicea, îi răspuns la obiect „10.45”.
Dă din mână a lehamite, ce să înțeleagă un nebun care umblă în chiloți pe șosea.
Realizez ce vroia să spună și începe un pui de conversație, legată de eventualul stop cardiac la maratoniști. Stupidă, numai bună pentru moralul meu.
– Dar unde te duci?
– În Obârșia Lotrului vroiam să ajung.
Se blochează complet, îl văd cum socotește în gând. Scutură din cap, încercând să aranjeze ideile.
– Păi mai e o groazăă…
– Mdaa… Vreo 30 km…
– Păi și sunt și femei?
– Păi sunt.
– Daaaaa…. daarcât vă dă?
– Cine?
– Păăăi, ăștiaa…
– Păi nu ne dau….
– Nu vă dă?
Știți tot restul, e clasic, ați avut si voi același gen de discuții. Cheamă și copilul, un flăcău timid cu ochi vioi, i-auzi tată ce zice ăsta.
Când aude de unde am plecat nu îmi cresc deloc acțiunile. Pufnește, bombăne, copilul cască gura și ochii, că până acum îi arătase tac-su de aproape un nebun în libertate.
– De undeee? Darde ce? Breeee, păi dacă ai știi matale cât alerg eu pe munții ăștia după o găleată de afine, nu ți-ar mai trebui alergare pe șosea.
Vă dați seama cât mă ajută la psihicul zdruncinat conversația asta, auzită de atâtea ori, cu atâtea persoane. Abia încercam să fac și eu un record personal și omul îmi demolează tot eșafodajul și toată motivația, făcând praf alergarea de plăcere.
Colegii de alergare trec pe lângă mine, apoi apare și copilul meu, cu mașina de însoțire.
Pe urmă am făcut doar activități minore de suport, de genul un pahar cu apă sau „hai, că înjurăm noi pentru tine în următoarele 5 minute”. În final, cred că toți alergătorii și-au depășit limita, cu excepția mea, și și-au luat porția de endorfine și durere, pentru care nu pot decât să îi felicit.
Transalpina cea cu trafic închis era plină de mașini, motocicliști, unii chiar idioți, bicicliști și câțiva alergători. E în stare mult mai bună decât multe alte drumuri, cum ar fi rușinea aia de drum Obârșia Lotrului-Voineasa-Brezoi, care are aceleași gropi și cratere și devieri ca acum doi ani. Într-o zi frumoasă de vară poate fi o provocare perfectă pentru cineva care vrea să își depășească limitele și o experiență deosebită. Nu și pentru mine, care am fost nevoit să mă recunosc învins.
De obicei îmi evaluez corect puterile și timpul în care pot alerga o cursă. Acum, pe același traseu, trebuie să notez un DNF care mă enervează, al doilea din scurta carieră de alergător amator, în același loc. Îmi place la nebunie zona, șoseaua asta, dar se pare că nu este alergarea mea cea norocoasă.
Conceptul alergării, „depășește-ți limitele”, mi-a plăcut foarte mult, organizatorii și participanții meritând toate laudele pentru concentrare și efort. Evident, cu coroniță pentru Ciprian.
În rest, vorba lui Florin Chindea: „Tinere, poate ai greșit domeniul”. Limită-limită, dar poate trebuia să încerci să depășești limitele de mâncat brânză telemea, băut afinată sau alte de-astea, probabil este necesară o reconversie a pasiunilor, că văd că la alergare nu prea le-ai nimerit.
Mă tot gândesc dacă să încerc încă odată la anul. Deocamdată mi se pare inutil și chiar stupid. Până acum scorul general e Transalpina-Conu 2:0. Dacă devine 3:0, mai bine stăteam acasă, era scor de neprezentare, mai bine mergeam la plajă, costă mai puțin, nu mă enervam și beam și eu o bere liniștit admirând frumusețile naturii de diferite vârste. Dacă devine 2-1, parcă tot nu am făcut nimic.
Deocamdată este o înfrângere, antipatică rău. Dar motivantă și minunată pentru ceilalți 95% din participanți, care au avut o experiență memorabilă. Mă înclin!
Foto: Florin Chindea
Romanian
English
buna ziua, mai aveti o varianta : va apucati de scris , merita efortul pentru comentariile d- vs. frumoase,
Multumesc, dar ar trebui sa ma tin si de alergare, ca sa am ce povesti