Am avut un an paradoxal. Ca alergător, a fost cel mai prost an de pînă acum, cu o accidentare, multă pauză, mult junk run dar – culmea – și cu clasări pe podium la cele cîteva curse la care am participat. Ca biciclist, am rămas un fricos, dar tot cu clasări bune la duatloane. Îmbucurător e faptul că la înot am plecat de la nivelul de zero barat, am făcut greu ceva mici progrese, însă cel puțin acum am un nou viciu, care a înlocuit alergarea. Plecînd de la toate acestea, stați să vedeți ce rezoluție mi-am tras pentru 2017. Jurnal de activități sportive cu bilanț flasc, săptămîna 26 decembrie – 1 ianuarie.
Luni
Încărcat fizic şi psihic cu acumulările de Crăciun, puse bine, în colăcei, ies la o alergare de grup în cadru restrâns, la nivel de apartament, încercând să consum o parte din excesul de calorii înghiţit în ultimele zile. La sală este închis, parcul rămâne soluţia de criză, o zi superbă şi o distanţă prea mică pentru cât mâncasem. 7 km.
Marţi
Urăsc să am treabă când toată lumea este liberă, am un pic de treabă şi un pic de probleme. Problemele se rezolvă simplu, ca atunci când te loveşti de un zid, un refuz total mă scapă de griji şi mă lasă să bombăn vorbe grele.
Pe la 12 aveam deja la bord kilometri şi nervi consumaţi, o stare numai bună să stârnesc o furtună, sau să o consum la bazin.
Şi a fost bazin. Ioan îmi propusese un pariu, care ţinea de exorcizarea demonilor mei nautici. Pariul era că în trei şedinţe de 1.5 ore mă scapă de cel puţin jumătate din frica de apă. Cred că nu ştia cu cine se pune.
La ora 12 eram la poartă la Dinamo, să testez cu degetul apa mării negre. Pe cuvânt că aveam fluturi în stomac, fără să fie pe bază de Imodium şi fără să mă îndrept către Julieta. Îmi era doar frică.
M-am uitat la bazin şi mi-a cam căzut părul. Luuuuuung. Laaaaaaat. Înaaaaalt. Adâââââânc. Receeeee. Oaileu, eram îngrozit.
Pe urmă a început balul. Aveam pe umeri doi pitici. Unul alb, grăsuţ, dolofan, pe umărul drept, care îmi spunea “Hai, hai că poţi. Hai, hai Adriene, e un fleac”.
Şi altul negru, codiţă, trident, coarne, pe umărul stâng, care râdea sardonic. “Bă, e clar că nu poţi. E clar că o să te îneci”. Dacă încercam să îmi depăşesc spaimele se enerva. “Băăăă, o să mori, băăăă, o să mori, bătea în clopote, sunau sirenele, o să te îneeeeci, băăăă, moooori, bă, nu lăsa malul că te duci la fund”. Trebuie sa îi trag câte o palmă și să mă concentrez doar la Ioan.
Eu ştiu. Pentru 80% din cititori (adică pentru cei 4 din 5) povestea asta nu are sens. Cum adică, cum să nu ştii să calci apa, cum să îţi fie frică de adâncime, cum să nu ştii să înoţi, ce ai făcut până la vârsta asta?
Uite-aşa, aşa îmi e mie, mi-e frică. Testul distractiv a fost cel de scufundare până la fundul bazinului. Evident, nu mi-a reuşit din prima, urlau sirenele, girofaruri roşii, artificii, băăă, o să mori. Apoi am reuşit, ating fundul apei, expir, mă ridic spre aer şi inspir. Singura diferenţă a fost că în plus faţă de Daimon erau încă 50 cm grosime-adâncime de apă, la care nu mă aşteptam.
După două ore şi jumătate aveam limba scoasă de un cot, un litru de apă în plus în stomac şi plămâni şi abia mai dădeam din mâini şi picioare. Piticul negru o fură, face botic, se face mic şi stă bosumflat.
Miercuri
Ziua a doua de exorcizare, trecem la alte provocări, la alt nivel. Cu părintele Ioan de mână încerc să alung din demoni. Creierul reacţionează greu, aş vrea, dar nu îmi iese întotdeauna mişcarea dorită. Important este să ascult. Nu te grăbi, nu o să te îneci. Nu te agăţa de margine, încearcă să stai singur la suprafaţă. Piticul alb îi dă peste freză piticului negru, cum deschide gura cum o fură.
Se cam simte oboseala de marţi, dar bifez câteva premiere. Prima distanţă de 50 m, cu un record personal de 59 secunde, ca să ştiu de acum ce timp am de bătut. Primul bazin în bras, care mi se părea imposibil. Prima plutire pe spate cu ambele mâini întinse peste cap, fără să îmi intre milioane de litri de apă în ochi-nas-gură. Scade şi cantitatea de apă înghiţită, Doamne-ajută. Şi alte câteva premiere şi reflexe care încep să se înfiripe.
După vreo două ore şi jumătate de bazin sunt numai bun de trimis la culcare si cu o datorie enormă catre Ioan, dom doctor care m-a salvat.
Joi
Dimineaţă am treabă iar, la prânz mă duc la Daimon, să nu mă dea absent. Mă dor umerii, spatele, prefer să merg la sală în loc să intru la bazin, alerg un pic pe bandă, 2 km, apoi trag de nişte aparate şi mai fac 30 minute de bicicletă eliptică. Şi gata, aproape că nici nu merit porţia de saună. Poate mai topeşte din şunci.
Vineri
Alergare în zona junk-run (sau slow-run?), rămasă fără finalizare la Ikea şi cu finalizare la Maria, că e fată serioasă şi are prăjituri proaspete şi e deschisă propunerilor, cu program lung.
Urmează o escapadă rapidă cu bicla, aveam de făcut un drum, dacă luam Mercedesul (autobuzul 381) mă costă 2.60 lei, maşina mă costă 6 lei, am preferat bicla şi o bere seara, mi se pare mult mai în regulă şi mai pe profit. Vreo 12 km.
Pe urmă bazin. Apa e mai sărată, prea sărată, culoarul îngust şi bazinul scurt. Şi plăcut. Mă răsfăţ. Încerc să îmi stăpânesc angoasele, să mă ţin la suprafaţă în bras, nu îmi reuşeşte respiraţia pe partea stângă la craul, mai deloc.
Cam 1.5 ore, în condiţii de aglomeraţie, am făcut eforturi să ignor atingerile cu vecinii de culoar şi să îmi văd de treabă, sunt profi, ce naiba.
Sâmbătă
Dimineaţă bazin, mai pe faţă, mai pe dos, mai bras. În final fac în sfârşit peste 120 de lungimi, depăşind în sfârşit 2.5 km (făcui 126 x 20 m). Aveam nevoie de această mică victorie în ultima zi dintr-un an care nu a fost grozav.
A urmat o plimbare cu bicla prin oraş, pe lângă Trupa alergăreață a lui Fane.
Duminică
La 9,30 suntem în parc, să facem prima alergare a lui 2017, ceea ce am executat, cu obișnuita atmosferă de muncă. Ba de distracție, 11 km.
Şi gata.
Luna decembrie are un sumar de 51 km alergare (repet, în săptămânile slabe făceam atât), 222 km bicicletă şi vreo 33 km înotaţi.
Anul 2016 a fost cam aşa
– Ca alergător: cel mai prost an. Şi mai ciudat. În februarie am aflat de la trei doctori că pot fi nişte remedii pentru genunchiul meu, dar o singură recomandare, să nu alerg, mai ales pe pante. Exclus scări, exclus diferenţe de nivel. Mi-a căzut cerul în cap, mi s-a sfărâmat universul, am căzut în infern.
Apoi am participat la câteva curse, aşa, cu alergarea din amintiri. Culmea a fost că am înregistrat abia acum câteva premiere: primul loc 1 la categoria de vârstă, cea mai mare cupă posibilă, primul podium la open, alte câteva podiumuri.
– Ca biciclist: sunt varză. Mi-e frică de concursurile de bicicletă şi nu am de gând să particip la ele. M-am nimerit însă la două duatloane, valoarea iese iar la suprafaţă ca untdelemnul deasupra apei şi mă aruncă pe podium, la categoria de vârstă, evident. Primul podium naţional, primul podium cu câştiguri în bani, întâmplător la ambele concursuri au fost mai mult de 3 participanţi. Adică nu fu o întâmplare, vroiam să spun, ca să îmi gâdil orgoliul care iese un pic tăvălit anul ăsta.
Ca premieră, am spart prima cască, din păcate aveam şi capul în ea.
– Ca înotător. Aici eram chiar zero, şi nu mai glumesc, zero barat, şi cu frică de înot. Am strâns tare din dinţi, deocamdată bat apa în cădiţa de la Daimon, apoi mai vedem. Progrese mici şi grele, este viciul de rezervă, în locul alergării.
În cifre, 2016 a fost cam aşa:
– bicicletă 3999 km, na, că mai trebuia un km, e ca un preţ de Carrefour
– alergare (aici mă fac mic-pitic) 569 km
– înot vreo 220 km.
A fost un an chinuit, în care am intrat uneori în situaţii care mi se păreau incredibile, frustrante, dificile, în care mă întrebam cum am ajuns. Mai este şi o teorie, că ajungi în situaţiile pe care le atragi. Cum naiba ai ajuns în colectivul ăla? Păi eşti la fel ca turbaţii ăia, de aia. Serios, apare un mimetism în comportament, în reacţie, în reactivitate, cei buni se adună într-o parte, cei răi se adună separat, sau se molipsesc, precum zombie. Şi aici apare întrebarea cheie.
Oare sunt un om bun? Vlad Ţepeş oare îşi punea problema asta? Cred că da. Şi probabil zicea “da, sunt bun, dar sunt sever”. Mă rog, eu nu am absolut nicio treabă cu Ţepeş, şi nici o asemănare.
Doar că la un moment dat mi-am propus să fiu bun, şi asta nu a atras, spre surpriza mea, nici un bine ca răsplată. Aha, deci nu aşa funcţionează lumea?
Uitaţi, să va dau un exemplu. La mine la bloc sunt mulţi oameni buni. Ei au un suflet mare, nu aruncă pâinea la gunoi, ei hrănesc porumbeii. Vânzătorii de la Megaimage, fata de la cabinetul veterinar, ceva locatari, toţi hrănesc zilnic porumbeii, care se îngrașă de nu îi mai țin cablurile. Ştiu sigur că ei sunt oamenii buni, eu ştiu sigur că nu sunt aşa bun. Mă rog, hrănesc şi şobolanii aferenţi, că vin la pachet, dar asta este altă poveste.
Porumbeii sunt delicioşi, zic francezii și pisicile. Acum am adunat toţi porumbeii din cartier la scara mea. Sunt tare drăguţi, ca nişte bebeluşi. Grăsuţi, gânguresc, sunt inofensivi. Şi produc mult rahat, la fel ca bebeluşii. E poză explicativă anexată. Ştiu, sunt un om rău, dar mă disperă când spăl maşina. În poză nu este maşina mea, eu parchez la oameni răi, la un bloc distanţă. Ar mai lipsi un bebeluș care să umple de bunătați unitatea exterioară de aer condiționat și geamurile termopan.
Nu ştiu cum să o dreg, poate trec la oameni semi-răi. Să le aduc o prăjitură din când în când?
”Rezoluţii” pentru 2017
În mod normal le zic ”dorințe” sau ”planuri”, însă nu mă pot substitui curentului coacio-guru-trendi-dezvoltatorpersonal și o să le zic ”rezoluții”.
Așadar, astea sunt de două feluri. Alea în care vrei ceva, pentru că meriţi, să îţi dea alţii sau soarta. Iubire, noroc, reportul la loto şamd, sănătate, ceva care nu cere nici un efort personal.
Cele cu efort, de genul slăbirii, antrenamentelor, carierei, studiului, astea sunt delicate, foarte delicate, tocmai pentru că cer efort personal.
Vă spun un banc vechi, să înţelegeţi de ce prefer să evit publicarea dorinţelor, soarta şi spiriduşii sunt parşivi şi nu stau să asculte până la capăt.
Un om întră într-un bar cu un struţ în urmă lui.
Cum se așează, chelnerul soseşte să ia comanda.
Omul spune:
– Aş vrea o bere.
Apoi se întoarce către struţ şi îl întreabă:
– Și tu ?
– Și eu aş vrea tot o bere, răspunde struţul.
Chelnerul aduce cele două beri şi spune:
– Costă 7.35, vă rog.
Omul bagă mâna în buzunar şi scoate suma exactă.
În ziua următoare, omul şi struţul revin şi omul cere iar o bere, iar struţul acelaşi lucru.
Din nou omul bagă mâna în buzunar şi scoate suma exactă.
Acest lucru devine rutină, în fiecare seară cei doi revenind la bar.
– Ca de obicei? întreabă chelnerul.
– Nu. Pentru a schimbă voi comanda un whiskey dublu.
– Pentru mine la fel, zice struţul.
– Costă 7.35.
Din nou omul bagă mâna în buzunar şi scoate exact suma necesară, pe care o depune pe bar.
Chelnerul nu-şi mai poate stăpâni curiozitatea.
– Scuzaţi-mă domnule, cum reuşiţi să scoateţi de fiecare dată suma exactă din buzunar?
– Ha, ha, zice omul. Acum mulţi ani, făceam curat în podul casei şi am găsit o lampă veche. Când am frecat lampa, un spiriduş a ieşit şi s-a oferit să-mi îndeplinească două dorinţe.
Prima mea dorinţă a fost de a putea întotdeauna plăti ceea ce vreau să cumpăr doar ducând mâna la buzunar şi găsind în el exact suma necesară.
Bine gândit ! Răspunde chelnerul,
Majoritatea oamenilor ar fi cerut un milion de dolari sau ceva asemănător, dar aşa veţi fi bogat cât veţi trăi.
– Exact ! Că am nevoie pentru un litru de lapte sau pentru un Rolls Royce, suma exactă este acolo, spune omul.
Atunci chelnerul întreabă:
– Încă ceva domnule, şi struţul?
Omul răspunde:
– Ei, aici am dat-o-n bară, pentru a două dorinţă am zis că vroiam o păsărică cu picioare lungi, care să meargă cu mine peste tot şi să fie de acord cu mine tot timpul…
Hai, la mulţi ani, vă doresc ceea ce îmi doresc şi mie.
Romanian
English