Arta fugii

Șortul meu drag… Și un concurs cu premii!

Alerg.ro martie 23, 2011

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Nu e nici pe departe primul șort de alergare din viața mea, însă cu siguranță este cel la care țin cel mai mult. Era de un albastru deschis la culoare, cu dungi fine, bleumarine. Îmi părea moale la atingere. Nu era nici foarte lung, precum cel al baschetbaliștilor sau fotbaliștilor, nici foarte decupat sau prea scurt.

Ce mai, îmi venea perfect… sau cel puțin așa simțeam. Îl găsisem din întîmplare într-un magazin cu lucruri second hand, asta după ce zile bune bătusem puținele magazine de sport din București în căutare de echipament.

Era acum aproape cinci ani de zile, cînd încă nu apăruseră pe piață nici Decathlon, nici Intersport sau Hervis, adică magazinele unde acum găsești echipament de alergare bun, la prețuri convenabile. Mai erau, e drept, și distribuitori ai unor mari firme, dar acestea nu aveau aproape deloc echipament de alergare sau cel care exista avea prețuri nesimțite.

Dar să revin la șortul meu drag. Cred că e important să te simți bine, confortabil în echipamentul pe care îl ai, te ajută mental în timpul alergării. Iar la șortul acela chiar țineam, îl consideram potrivit pentru cursa importantă și dificilă pe care o aveam de alergat: un maraton în Sahara.

Să facem un scurt salt în timp și să ajungem în deșert, cam pe la kilometrul 30 al cursei, numai nisip, nisip și pămînt roșu bătătorit și soare năucitor, nimic în jur, eu însetat și obosit dar crîncen în dorința de a alerga fără oprire, cînd… Cînd mi se întîmplă un lucru neașteptat, de dimensiuni tragice pentru situația în care mă aflam… dragul meu șort începe să alunece de pe șolduri, simțeam cum îmi cade.

Pur și simplu se rupsese elasticul care îl ținea ferm. Aluneca, se ducea în jos iar eu trebuia să continuu să alerg. L-am prins cu o mînă, am tras de el, l-am ridicat, am făcut cîțiva pași… aluneca din nou. Nu știu cît m-am chinuit așa, cîteva
minute bune cred. Pînă cînd Dumnezeu al alergătorilor (ce, nu știați că există așa ceva?) a făcut o minune. În pustiul din jur, în imensitatea aceea de nisip și pămînt roșu, bătătorit, unde nu era țipenie de om îmi apare brusc în față… un celofan.

O bucată de plastic, de dimensiunea unei pungi, ajunsă cumva pe acolo (adusă de vînt? de hazard?). Nu am stat deloc pe gînduri. Am înșfăcat-o febril, am răsucit-o și am făcut din ea un soi de funie, de sfoară de nădragi pe care am înfășurat-o în jurul șortului meu drag. Acum puteam alerga din nou, fără probleme. Și am ținut-o tot așa, pînă către finiș, cînd am desfăcut „sfoara” discret și am trecut – țanțoș, chiar dacă cu dragul meu șort atîrnîndu-mi strîmb – linia de sosire.

De ce toată această digresiune? Pentru că pur și simplu am dat peste o poză care mi-a răscolit amintirile. E fotografia unui magazin sportiv din Kenya. Sau a ceva a ce poate fi numit, cu îngăduință, un magazin sportiv. Și mi-am adus aminte de cît de greu era – doar acum cîțiva ani – să găsești echipament decent de alergare în București.

Și acum concursul… Dați un titlu acestei fotografii. Scrieți-l (fie că e doar un cuvînt sau 1-2 fraze) la comments. Cel mai inspirat și mai amuzant titlu va fi răsplătit cu un premiu în produse de la Nutricult.ro, distribuitor de produse de nutriție pentru alegare.

Comments

comments