Puțină mișcare, dar multe idei, cam așa aș putea rezuma jurnalul ultimelor zile. Totuși, o selecție de idei oferite moca din care amintesc aici: cum să te strecori printre ”rechinii” din bazin. Sau cum să semnalăm intersecțiile din autostrăzile neconstruite cu demnitari trași în țeapă. Sau cum să îi facem pe instalatori să își ia sculele cu ei, chiar și cînd nu merg la femei. În rest, un jurnal al săptămînii 23 octombrie – 5 noiembrie 2017.

[Adrian Mila]

După săptămâna de spaghetti – trip încerc să revin la mișcare și la sală. Așa că luni, cu ochii cârpiți de somn ajung la ora 6 la bazin, back in bussines așadar.

Mă rostogolesc spre bazin, cu kilul luat suplimentar în concediu, gândindu-mă disperat că nu am văzut pe nimeni să slăbească la bazin. Înotul nu cred că slăbește, dar face o poftă de mâncare…

Se împlinesc patru luni de la operație și am unele momente de disperare. Teoretic, după o lună puteam să încep un înot limitat și după două luni să fac moderat cam tot ce făceam inainte.

Practic, lucrurile stau un pic diferit, spun asta pentru amatorii de operații pe coloană. Activitățile cotidiene se desfășoară normal, să zicem că la 85% din capacitate. Fără ridicări de greutăți, fără rotații de trunchi, fără exagerări, acceptând aceste limitări să zicem că merge bine.

Activitățile sportive, atât cât făceam eu, sunt cam la 35-40% față de perioada de acum câteva luni, ceea ce mă cam deprimă. Înotul este limitat, bicicleta este doar statică, doar în varianta cu șa tip scaun, alergarea este pe o saltea elastică (maxim 10 minute) sau pe bandă, limitat la 15 minute, cu trei pauze de mers. Nici înainte nu eram eu de fală, dar acum am niște limitări care nu mă ajută deloc la psihic.

Ca evaluare personală, cred că abia după vreo șase luni am șanse să mă plimb cu bicla și să fac scurte, foarte scurte alergări lente și poate primăvara viitoare să mă simt mai bine în pielea mea.

Acum reușesc să fac șse zile de bazineală în prima săptămână, cu 10,7 km înot și două ședințe de kineto. Mi se pare remarcabil că nu am mai avut timp de kineto, sunt remarcabil de ocupat pentru o persoană care nu prea a produs în ultima lună. Cum naiba am mereu ceva de făcut, nu știu, oricum, se adeverește încă o dată că nu există niciodată o proporție între muncă și răsplată.

A două săptămână este cu aglomerație maximă la piscină. Luni mi se părea aglomerat , erau opt înotători pe cinci culoare, am urcat la sală și am coborât la un mic înot după vreo oră, când se săturaseră noctambulii de înot. Abia marți am înțeles ce înseamnă să fie aglomerat, când am împărțit același culoar cu încă trei rechini. Am rezistat 10 minute. Deci pontez 7 intrări în 7 zile, din care două la sală. Vreo 10 km înotați și primii 9 km pe o bicicletă adevarată.

Vineri nu am mai rezistat și m-am suit pe bicicletă. Gina are probabil vreo 60 de ani, are 12 kile, cadru din oțel și merge brici. Singurele posibile probleme vin de la cauciucuri și camere, care au stat cel puțin doi ani pe pană și au probabil tot 60 de ani și de la șaua crăpată și cu risc să treacă bucile prin ea, dar șaua este incredibil de comodă. Îmi era tare frică să nu fac o pană, dar spre surprinderea mea cauciucurile nu s-au dezumflat în ultimele două săptămâni și au rezistat și la cursa urbană de 9 km. Of, că tare bine a fost. Și m-am lămurit încă odată că mai trebuie să aștept până să încep să biciclesc, probabil la anul ar fi mai bine. Pe 1 ianuarie ies cu bicla, indiferent de vreme și de temperatură.

În rest, mai nimic, doar niște gânduri răzlețe.

#1. Ceea ce mi s-a părut neplăcut în Italia a fost prezența militară din locurile turistice. Patrule de câte doi soldați în uniforme, înarmați până în dinți dar stând mereu de vorbă, mașini antitero parcate în piață, mai mult de intimidare. Dar îți aduc aminte mereu că e posibil să apară o mașină în viteză și instinctiv încerc să merg pe după niște stâlpi, pe sub portaluri etc. Cam asta este de fapt esența terorismului.

#2. De la Florența la Bologna am mers cu un autocar. La un moment dat am intrat într-un tunel, lungime 8,7 km. Opt virgulă șapte. Kilometri. Apoi un altul, de 3,4 km, poduri, viaducte, lucrări inginerești, frate.

Este o deviere a autostrăzii, de vreo 40 km, terminată în 2015. În tunele nu am văzut să cadă picătură de apă. Spun asta pentru amatorii de construcții de la Metrorex și tubulaturile de preluare a infiltrațiilor care cad peste liniile electrice.

Având aproape o oră de autostradă am putut să înjur o oră. Am înjurat de toți miniștrii transporturilor din ultimii 27 de ani. Mă rog, e suficient să mergi pe autostrăzile din Grecia ca să înjuri, că sunt făcute mai recent și pe fonduri europene. Dar parcă acum am înjurat mai cu spor, că  este anul fără niciun kilometru de autostradă în România.

I-aș strânge pe toți. Hai, și pe ăia de la compania de autostrăzi, și pe prim-miniștri. Și i-aș trage în țeapă, spre atenționare și aducere aminte, ca semnalizare rutieră. Unul în Piața Victoriei, unul la intrarea în Comarnic. Unul în Piața Victoriei, unul la Sinaia. Unul în Piață, unul în Azuga. Bușteni, Predeal șamd. În fiecare localitate de pe Valea Prahovei. Și de pe Valea Oltului. Și de pe Valea Jiului. Și de pe toate văile prin care trec batalioane române Carpații.

Și tot așa până se termină parii din Piață și șefii. Niciun par fără ministru, niciun ministru fără par. Dacă se termină parii, îi batem în cuie de plăcuța de intrare în localitate. Rușine, bă, că v-ați bătut joc de anii noștri.

#3. Era plin de bicicliști în Italia. Femei, bărbați, tineri, bătrâni, o China în miniatură, toți pe biciclete. Cred că am văzut mii de bicicliști. Și trei căști, probabil de la unii speriați de bombe și teroriști.

În concluzie, mi se pare o idee de afaceri bună să vinzi căști de ciclism în Italia, că nu au deloc. O idee aproape la fel de bună ca vânzarea de hands-free în București. Sau de pantofi în Africa, că sunt toți desculți.

#4. Idei de prin construcții. Dragă, în construcții este la fel ca la femei. Dacă nu ai scule, mai bine stai acasă. Că te umpli de nervi și te faci și de rușine.

Tata avea o vorbă, cei mai importanți oameni din agenda telefonică, măi Adriene, sunt mecanicul de la mașină și medicul copilului. Eu plusez și spun că mai importanți decât un neurolog sunt constructorii, care pot să îți transforme viața în iad. Oricum, un zugrav prost poate fi iertat, un instalator prost îți distruge casa. Deci, dacă nimeriți un constructor bun (bun am spus, nu serios, asta este altă poveste) păstrați numărul lui de telefon lângă cel al cardiologului. Oricum merg mână în mână, dacă ai constructor prost îți trebuie cardiolog bun.

#4.1. Un muncitor de un metru juma are de făcut reparații pe lângă o ușă de doi metri și jumătate înălțime. Se duce până acolo, cară niște material cu el, niște scule și constată că nu ajunge până sus, că nu are cu el și o scară. Nu este în stare să găsească un taburet, așa că lasă lucrurile baltă și pleacă acasă. De prisos să spun că trebuia să facă reparațiile în urmă cu o săptămâna, când avea de toate, dar nu a știut că ușa are două fețe.

Am pierdut câteva ore din viață și i-am dus o scară. El a întârziat oricum vreo 20 minute, eu ajunsesem la timp, dar așa este când ești mic.

#4.2. A doua zi. Sunt de schimbat două țevi, lângă tavan. Instalatorii cică vin la 9.30. Eu ajung la 9.15, ei la 11.30. Vin, se uită că vulpea la struguri. Ei jos, țevile sus. Evident, când văzuseră lucrarea tot ei au venit, dar… Nu aveți o scară? Înjur, până la urmă fac rost de o scară. Se uită încurcați la flex. Știți, nu avem pânză. Se duce unul, vine după o oră cu pânză și niște țevi de care uitase. Dar nu au prelungitor…

#4.3 Ziua a treia, altă firmă, a treia. Ăștia demontează calorifere de fontă, montate acum 58 de ani, au îmbinări parcă ar fi sudate. Au un clește cu care nu pot să scoată niciun premolar de lapte la un bebeluș. Încearcă să caute un ciocan, nu îl au, a rămas la firmă.

Flex? Da, dar nu avem pânză. Oricum, nu avem nici prelungitor.

Râd. Albastru, dar râd. Măcar nu au nevoie de scară.

Deci. Dacă nu ai scule, stai acasă. Oricum, și dacă ai, tot acasă le-ai uita. Știți care este marele noroc al constructorilor? Că au sula legată de burtă, că altfel ar uita-o oricum pe undeva.

Și dacă aveți un constructor bun păstrați bine numărul de telefon. Și să mi-l dați și mie.

 

Ilustrație: Dan Jazzia / Ello

Comments

comments

Previous post

Flanagan. O victorie cu cap, muncită

Next post

Pe scurt. Schullewald, Kullamannen, Canyon

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *