Alerga în faţa mea de câteva secunde. Pe o gambă scria cu marker negru şi gros “Für” şi pe alta “Uli”. Era acolo pentru el.

000

de Diana Pavlenco

Cu toţii avem câte o nebunie, un motiv pentru care alergăm – fie că iubim, că vrem să uităm, că vrem să obţinem admiraţia cuiva, să strângem nişte donaţii sau să ne recâștigăm respectul de sine. Puterea e mai mare totuși când te gândești la altcineva.

Eram la Zugspitz Ultratrail, încă formam un grup compact şi tropăiam uşor prin pădure. M-am apropiat de Kirsten (scria numele fiecăruia lângă numărul de concurs) cât să alergăm umăr la umăr şi dornică să ştiu povestea am întrebat direct: ”Cine e Uli?”

”Uli avea 42 de ani şi vroia sa participe la cursa asta, dar a murit în decembrie. Suntem doi la cursa asta (Basetrail – 35,9 km, 1892 m diferenţă de nivel la urcare şi 2059 m la coborâre – n.m.) şi doi la Supertrail (68,8 km, 3120 m la urcare diferenţă de nivel şi 3482 m la coborâre – n.m.) şi participăm în memoria lui. Asta îmi dă o putere extraordinară”, a mai adăugat Kirsten.

01Ne-am urat succes şi am mers fiecare în ritmul ei mai departe.  Mai târziu m-am întâlnit cu Martin, avea aceeaşi inscripţie pe gambe. ”Iar ne întâlnim”, a remarcat el, ”tu eşti mai rapidă pe coborâri, eu pe urcări”. L-am reîntâlnit aproape de km 20 vorbind la telefon şi cerând asistenţă medicală pentru un concurent învelit în folia de supravieţuire.

Se lăsase deja ceaţa şi începuse urcuşul cel mai greu spre Alpspitzbahn, până la 2029m. Aveam să aflu mai tărziu că a stat acolo 90 de minute până la venirea ajutoarelor medicale şi că organizatorii au fost de acord să-i scadă minutele din timpul final.

Ajunsesem la al treilea punct de alimentare cu 35 de minute mai devreme decât limita de timp impusă. La primul fusesem cu 27 de minute înainte de expirarea limitei, dar convinsă că va fi din ce în ce mai greu am încercat să măresc ritmul pentru a-mi lăsa mai mult timp pentru urcarea vârfului. Am observat că mă linişteşte mai mult mental să abordez cursa pe segmente şi să o iau pas cu pas decât să privesc în ansamblu şi să zic – ”aaa, dupa ce fac un semimaraton, de la km 22 începe cel mai abrupt urcuş”. Aşa că am căutat să urmăresc timpii pe segmente, comparând mereu cu timpii impuşi de organizatori.

Scopul meu a fost sa mă încadrez în timpul limită maxim admis. Atât. Pe măsură ce urcam aveam o stare din ce în ce mai bună. Făcusem fotografii cu o nemţoică şi o canadiancă şi una chiar s-a apucat să mă caute pe Facebook, noroc că nu era semnal… asta ca să vedeţi cam cât de mare era distracţia în tabăra fetelor… sau măcar a unora:-).

M-am oprit pe o piatră, mi-am pansat rănile de la picioare şi o bătrână aflată în competiţie, cu şapcă de explorator şi ochelari de soare pe creştet m-a ajuns. O auzeam spunând ca pentru sine ”immer langsam” (”mereu încet”), apoi când a ajuns în dreptul meu, ne-am privit scurt drept în ochi, ne-am zâmbit, mi-a spus ”immer langsam” filosofia ei probabil, apoi a treia oară am mai apucat s-o aud bolborosind refrenul cunoscut după care a dispărut undeva sus, în desişul pădurii. Eram ca fermecată.

La punctul de alimentare numarul 3, cel mai aproape de vârf, aveau băuturi calde, supă, castraveţi cu sare, şezlonguri şi pături. Unii concurenţi chiar s-au învelit cât au mâncat. Am mai facut o poză, cu Esther de data asta, şi am por02nit mai departe. M-am trezit singură în ceaţă, abia dacă vedeam la câţiva metri. Din ceaţă a mai apărut un concurent şi pentru că simţeam nevoia de conversație am spus ”What a lovely weather today!”. Am râs amândoi, apoi ne-am continuat drumul fiecare în ritmul său.

Am trecut pe lângă ultima staţie de telecabină şi am izbutit să zăresc prin aburul amiezii un pâlc de şezlonguri albastre dispuse în rânduri, ca la cinema, pentru…belvedere. Am râs din nou. Vârful ar fi trecut neobservat dacă nu m-ar fi trezit un blitz puternic. Era un fotograf al organizatorilor care a apăsat pe declanşator din telecomandă.

Apoi am început coborârea, o coborâre abruptă prin noroi şi pe trepte de lemn. La un moment dat am văzut nişte leagăne de lemn suspendate. Am vrut o poză aici, cu ele în fundal şi am rugat următorul concurent, timid, pentru că el era la Supertrail şi putea să piardă minute importante. A fost de acord din prima, ba chiar m-a pus să mă şi așez în leagăn pentru încă o fotografie. Îmi plăcea cursa din ce în ce mai mult şi momentele astea de fun simţeam că o sa fie cele cu care rămân, nu transpiraţia sau nodul în gât după primii 5 km când aproape că mă sufocam.

La coborârea de pe vârf am mai avut o oprire la ultimul punct de alimentare, cu numai 6 km înainte de finish. Am mâncat pe îndelete, chiar prea pe îndelete pentru că următorii km mi s-au părut cei mai lungi şi grei. La fiecare câtiva metri mă dădeam la o parte să-i las înainte pe cei care mergeau mai repede, mulţi dintre ei de la cursa mai lungă. Ultimii 2 km au fost prin sat şi lumea se oprea şi mă aplauda, iar cu copiii băteam ”give me 5” . Ultima fetiţă din rând mi-a pus o bomboană kinder în palmă. Mă umfla plânsul, nu ştiu de ce şi am trecut linia de finish zâmbind, cu lacrimile proaspăt zvântate.

Detalii practice
A fost a treia ediție a Salomon Zugspitz Ultratrail, o cursă foarte bine organizată. 1600 participanți în total la cele trei curse:
•  Ultratrail: 100 km / 5.420 m diferenţa de nivel la urcare
•  Supertrail: 68,8 km / 3.120 m diferenţa de nivel la urcare
•  Basetrail: 35,9 km / 1.892 m diferenţa de nivel la urcare
•  Se trece prin două ţări: Germania şi Austria
• Plecări în cursă din trei 033sate diferite: Grainau (Ultratrail), Leutasch (Supertrail) si Mittenwald (Basetrail). Satele se află la 100-140 km distanță de München sau la doar 6 km de Garmisch Partenkirschen.

Desigur, întotdeauna rămâne varianta cu închirierea maşinii dar se poate lua și trenul München – Garmisch-Partenkirchen și apoi către Grainau un autobuz (Eibseebus) sau un tren local – Bayerische Zugspitzbahn. Cel mai bine este să vă cumpăraţi un “Bayern-Ticket” din München, valid până la Grainau. Costă 22 €/persoană. Şi pentru că locurile de cazare în locurile de start de mai sus erau deja date, noi am stat într-un sat în apropiere de Grainau, Oberau, la această pensiune, cu patru camere şi doar 19 euro de persoana/noapte, cu mic dejun inclus, mulțumită Lindei Wiener.

Notă: Din echipa noastră www.lotusbike.ro și din România am participat trei persoane:  subsemnata, Laurențiu Dinculiță la Basetrail și Victor Vasluian la Supertrail.

Credit foto : Linda Wiener

Comments

comments

Previous post

Echipamentul de compresie. Ce și cum? (II)

Next post

Olympusul, frigul și moldovenii!

Alerg.ro

Alerg.ro

3 Comments

  1. iunie 29, 2013 at 12:23 am

    Felicitari. Frumoasa istorisire.
    Eu am alergat la Supertrail si a fost cel mai greu lucru ce l-am facut in viata mea, dar cred ca unul din cele mai frumoase.

  2. Diana
    iunie 30, 2013 at 6:28 am

    Felicitari! am vazut ca mai sunt cativa romani, dar care figurau din orase din strainatate…Ce mi-a placut a fost ca am aflat ca in Germania au si tabere de trail running, deci avantaj voi cei de acolo 😉

  3. Cornelia
    iulie 9, 2013 at 10:40 am

    foarte fain!!! se pare ca esti putin si tu indragostita :-)…..cursele lungi aduc emotii mult mai puternice!! sa pastrezi entuziasmul si ma bucur ca ai impartit cu noi bomboana primita de la fetita.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *