De obicei nu îmi place să particip la aceeași cursă de mai multe ori la rând. Desigur, sunt și excepții, când am motive temeinice să alerg din nou aceeași competiție. Iar Crosul Pădurii e o astfel de excepție…
de Adrian Ber
Așadar, îmi place să alerg din nou o cursă dacă aceasta are o semnificație sentimentală aparte pentru mine, ori organizarea este deosebită sau nu am găsit altă cursă în perioada respectivă.Dar dacă o fac, am un sentiment aparte. Experiența nu ia locul emoției, ci emoția capătă alte valențe. La linia de start și în zilele premergătoare retrăiesc în gând, de multe ori, experiența trecută, gândindu-mă ce am făcut bine, ce pot să corectezi Ca să nu mai zic de presiunea psihică pe care o ai în fața ta, a celui de anul trecut, pe care vrei și trebuie să-l întreci. Doar ești mai bun, mai antrenat, mai rapid, mai experimentat!
La Crosul Pădurii, a doua ediție la care am participat, a fost însă total diferit. Alt traseu, altă costumație, alt decor, alt moment al zilei. Anul trecut am fost căpitanul ”Stejarilor” (ehe, rădăcinile mele moldovenești), dar din păcate – sau din fericire? – nu am putut fi prezent la cursă. Din păcate, e clar de ce. Dar din fericire? Ei, păi am fost naș pentru prima dată. Și nu m-ar fi împiedicat asta, că aș fi venit direct de pe traseu să încing o horă cu nuntașii, încărcat cu energie, dar nunta a fost la Iași. Departe, departe, dar nimic nu se compară cu viteza gândului. Așa că, în gând, am fost aproape de toți stejarii și toți alergătorii din cursă.
Când cu câteva săptămâni înainte, i-am propus prietenului meu Iulian, și el nuntaș, să facem cursa noastră, dar în costum, a crezut că glumesc. Dar reflectând un pic și-a dat seama că nu puteam glumi cu așa ceva și că, de fapt, nu e o idee rea. Ba e o idee extraordinară, care ar da un pic de culoare evenimentului. La câte nunți ați fost și puteți spune că ați alergat cu nașu’ 3 km „echipat” la costum?
Așa că la ora de start a cursei ne aflam amândoi în fața terasei Ciuperca de la Ciric, cu încălzirea făcută. Dar cel mai important – în costum și cu ”papuci” de alergare. Iar nașa, schimbase papucii de gală cu cei de alergare, aducând numărul concurenților de la Crosul Pădurii, cursa adiacentă de la Iași, la un impresionant cinci (Ana și David erau în cărucior, motorizați de mine).
Pe traseu am avut parte și de un eveniment fericit. Tocmai ne întorceam după cei 1.7 km parcurși (ne-am hotărât pentru cursa de 3 km) și niște băieți s-au hotărât să ni se alăture. Ne văzuseră la dus și le explicasem ce e cu noi – totuși nu vezi prea des doi bărbați alergând în costum, la marginea orașului, dintre care unul împinge un cărucior cu doi copii.
Și nu atât din dorința de mișcare, ci pentru că vroiau să vadă o nașă cu papuci de alergare. Menționez că nașa se oprise după vreo 5-600 metri – rochia de seară și sarcina și-au spus cuvântul. Dar urma să ni se alăture din nou până la final. Așa că am început cursa în 5 și am terminat-o în 9. Și nu, nu au fost „bandiți” de traseu. Pentru că nu a fost taxă de înscriere, medalii, puncte de revitalizare. A fost doar dorința de a alerga și de a fi alături de concurenții de la Crosul Pădurii.
Dar anul acesta situația s-a schimbat. Cu o săptămână înainte tot nu știam dacă programul îmi va permite participarea. Dar imediat cum am aflat, știam ce am de făcut. Așa că Oana Badea, căpitanul Frasinilor, s-a procopsit cu mine în echipă. Și tot ea m-a convins să vin în pijamale. Și așa dormeam mai puțin în noaptea respectivă, după trecerea la orarul de vară. Nu e tocmai cea mai bună idee să alergi în bumbac, dar …
Traseul îl cunoșteam, dar nu și decorul. Pentru că voluntarii de la Pădurea Copiilor au avut grijă să îl schimbe, după promisiunea de la Gerar. Cu pancarte și lozinci. Încerc să reproduc câteva, iar dacă vă mai aduceți voi aminte folosiți rubrica de comentarii: „Alergare, alergare, fără supărare”, „Alergați, alergați, cursa să o câștigați!”, „Alergați, alergați, cursa nu abandonați!”, „Hai tati mai repede că mai prinzi o oră de somn!” La ultima nu mai erau voluntarii, ci Maria, soția mea.
După cursă, m-am grăbit într-adevăr acasă, dar nu ca să mă bag din nou în pat, ci ca să o iau pe Ana, care anul acesta avea posibilitatea să concureze în mod direct, la grupa de vârstă 4-7 ani, alergând 500 metri.
Și dacă eu am fost fericit că am terminat cursa aproape de un PB și, ca premiu de consolare, am fost primul care a trecut linia de sosire în pijamale, încercați să vă imaginați cum a fost când Ana a trecut linia de sosire, a primit medalia cu care a venit emoționată la mine și m-a îmbrățișat. Iar energia ei nu s-a terminat aici. A continuat să se manifeste pe trambulină și apoi la locul de joacă de unde eu ascultam cu interes festivitatea de premiere.
Îmi place că organizatorii au decis să premieze și juniorii, creând un spirit de competivitate „din fragedă pruncie”. Iar recompensa la această vârstă are mai mult ca oricând rolul de a oferi motivația de a continua.
Oare ce surpriză vestimentară ne vor pregăti organizatorii anul viitor? Pentru că această cursă are toate șansele să se transforme într-un adevărat carnaval în alergare. După Rio și Veneția, de ce nu și București?
foto: Maria Ber
și Adrian Niculae
Romanian
English
M-a bucurat si onorat prezenta ta la Frasini anul acesta 🙂 cu atat mai mult cu cat nu ne-am mai vazut de ceva vreme 🙂 spor la alerg si sa te intorci cu bine 🙂 Multumesc frumos pentru tot 🙂 stii tu ce 🙂