Aș zice despre mine că sunt mai mult curvă bătrână decât fată mare. Însă săptămîna aceasta am văzut lucruri – și la înot, dar mai ales la alergare – care mi-au confirmat că demonii mei sunt prea mici pentru unele provocări. Însă credeți că asta mă împiedică să comentez? Deloc. Jurnal de unele activități fizice și mai mult privit la alții, săptămîna 12-18 decembrie.
Luni
După o seară post-electorală sunt fără nici un chef să mă trezesc la ora 5. Nu ştiu de ce am stat la televizor, oricum nu se schimbă nimic, probabil am fost atras de efervescenţa ştirilor, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva deosebit. Nu s-a întâmplat nimic. Aniversez o grămadă de ani de când nu votez cu cineva, ci votez împotriva cuiva. Mereu există o sperietoare care să mobilizeze votul. Că unul este penal, că altul este vândut, “tehnocrat” este o injurie, manipulările emoţionale ne păcălesc ciclic.
Mi se pare anormal să renunţ la o prietenie pe motive politice, poate fi chiar stupid, pe de altă parte Facebook denaturează complet termenul de “prieten”. Gata cu politica.
Mă trezesc totuși la 5.
Fac nişte bazine amărâte, cam 100, cam o oră. Apoi treabă şi iar treabă, fac 250 km cu maşina ca să stau juma de oră și să mă întorc înainte de viscolul preconizat.
Marţi
Termenul de “viscolaș” ar caracteriza mai bine realitatea. Mă trezeşte vântul, zburdă maşinile de deszăpezire, dar zăpada este de 1 cm, o măzgăleală albă.
Drumul spre Daimon este imaculat, sunt prima maşină care urcă panta de la Polivalentă, sunt un mic explorator.
La vestiar suntem doi, primii sosiţi, eu şi un nene. Dacă am fi personaje din Winnetou, eu aş fi Old Shatterhand iar el Old Death. Nu ştiu de ce, aşa mi-a inspirat de prima dată. Apărea mai târziu, mai pe la şapte, acum, de vreo două săptămâni, îl găsesc şi îl las în bazin.
Părul alb complet, codiţă, piept puternic, face mereu aceeaşi rutină, un bazin într-un bras impecabil, liniştit şi eficient, urmat de un bazin pe spate, cu lovituri tari şi apăsate, vorba lui Terente.
Acum e prima dată când vorbim.
Frig, vânt, zăpadă, alea-alea. “A, că mă întreabă lumea dacă nu obosesc cu atâta efort”.
Eu tac, mă schimb rapid, zici că sunt stripper după cum zboară hainele.
“Ce efort? Efort ar fi dacă aş merge sus, la sală”.
Pun papucii, hainele în dulap.
“Aşa, 4 kilometri de înot nu sunt niciun efort”.
Zbang. Îmi scapă ochelarii pe jos, se aude cum îmi cad pe gresie patru plombe şi bărbia.
Îngaim “a, daaa?”.
“Daaa, sigur, păi asta fac zilnic. Am acasă bandă şi aparat din ăla de vâslit, dar m-am săturat de ele, uite, azi, că ninge, o să fac 5 km. Până la 9.30 e gata”. Continuă, “păi da, ăsta nu e niciun efort, zău”.
Cu psihicul prăbuşit fac duş şi mă preling în bazinul care a rămas în beznă, azi nu au aprins lumina. Brrrr, apa pare rece. Fac un bazin pe spate şi nu îmi revin, aud mereu, 4 km, păi ăsta nu e nici un efort.
Şi încep să înot. “Nici un efort, nici un efort, nici un efort”. Dau din mâini agale, din picioare, nici-un-efort-nici-un-efort, de obicei mă opintesc în apă. Dacă aş fi un tractor U650, aş zice că trag brazdă adâncă, sperând să devin un tractor John Deere, mă înfig în apă, să dizloc umerii, mă rog, cât se poate, că nu sunt chiar aşa zmeu pe cât mă dau.
Acum renunţ la luptă, alint apa, mâna intră ritmic în apă şi mângâie apa, mişcarea mâinii e cursivă, tot aud vorba aia cu fără efort şi respiraţia merge şi ea şnur. E clar, omul este făcut să înoate.
După 500 m trebuie să dezaburesc ochelarii, că nu mai vedeam nimic, înotam prin ceaţă, dacă mai continuam aşa aş fi înotat prin chefir. La fel la 1000m, altă pauză de 10-15 secunde de clătit ochelarii. Păi ce facem aici, oare cât merge? Am un vechi record de 1400 m fără să trec la bazinul pe spate, de revenire, acum aş vrea mai mult. 1500m ar avea sens. Oare aş putea şi 1900m, cât ar fi o juma de om de fier? Evident. La 2 km am 55 minute, mă opresc la o oră şi 110 bazine, cu o senzaţie de cucurigu, ce şmecher sunt eu. Mai bag nişte bazine pe spate, plin de satisfacţia zilei reuşite, vecinul bagă bazin după bazin, mai are de înotat doar vreo două ore ș-un sfert.
Miercuri
He-he, se cam simt umerii. Ceva în zona de 100 bazine ș-un pic, împărţite cu un bazin pe spate la jumătate, restul craul.
Joi
Tot aşa, la sfârşit fac nişte simulacre de bras, nu merge deloc, fac greu vreo două bazine, reuşind să nu mă înec definitiv. Nu îmi iese deloc respiraţia, cred că şi aici respir la fel ca la craul, prea rar. Degeaba mă uit la vecini, lor le iese, mă mai uit odată, mă lansez şi eu şi iau o gură de apă de la al doilea braţ. O sută şi ceva.
Vineri
O noapte chinuită şi un abandon matinal, pe la ora 4 resetez alarma de la ceas şi mă întorc pe partea cealaltă. No swim, nu sală, nu nimic, nani cu moş Ene, că şi aşa aveam inima cât o furnică.
Urma o nouă repriză la dentist. I-aş spune Gore, Gore din Chitila, că începe să mă distreze pe la carii şi proteze, pe la dinţi, pe la molari, ca-n filmele cu dolari, dar nu este un domn, ci o doamnă. Plec cu botul umflat, cu fericirea celui care este încă sub anestezie, calculând în minte cum stau cu plăţile. Am lăsat până acum 40% din banii ceruţi de clinica din Primăverii şi 36% din suma cerută la Piaţa Victoriei, şi am obţinut acelaşi rezultat. Cu menţiunea că zâna Măseluţă are o mână uşoară şi dibace, cel puţin până acum, ptiu-ptiu, să nu îi fie de deochi, şi la tehnică şi la costuri.
Sâmbătă
Anestezia a trecut, durerile au mai rămas. Nu am chef de frig, de bazin şi apă în urechi, după ce terminăm nişte treburi plecăm spre Ştefeşti, Prahova, unde se desfăşoară prima ediţie din Ultra Fair Play.
Aş fi participat cu interes la una dintre cursele scurte, dar programul de sfârşit de an era încurcat şi am rămas pe dinafara cursei. Cursa era inedită, pe mine mă intrigase la un moment dat un început de boicot vegan, legat de premiul cu nuanţă porcină şi de pomana porcului. Numai la asta nu m-aş fi gândit dacă scriam eu regulamentul.
Erau două variante de curse, una pentru meseriaşi, pentru cei care ar dori să încerce noi recorduri personale sau naţionale, pe un traseu în buclă de 1km, şi una de trail, peste dealuri şi văi, cale de 5, 10, 20 sau 25 km.
Pe buclă se desfăşurau probele de ultra, adică pentru distanţe de la 50 km în sus, sau pe timp de 6/12/24 ore.
Zona este perfectă, deal, linişte, aer curat, să te tot plimbi, mai ales că era un pui de soare şi crescuse şi temperatura un pic peste zero grade. Noaptea nu cred că mai era la fel de plăcut dacă nu aveai o sobă caldă lângă tine, dar acum totul era cu nuanţe de roz. Ne-am plimbat un pic pe traseul de trail, apoi am mers să vedem şi bucla ultra-şilor.
Interesant, nu am participat şi nu am văzut niciodată un asemenea gen de cursă. Strategia, viteza, alimentaţia, toate au acum o mult mai mare importanţă. Mie îmi plăcea ideea de ultra în care plec din punctul A şi mă duuuuuc şi mă tot duc, oricum, nu am făcut nici un ultra adevărat, probabil şi din cauza că în România ultra începea până nu demult doar peste 80-90 km, nu aveai curse mai accesibile, un 50-55 km pe relativ plat.
Varianta de ultra în buclă mi se pare o soluţie perfectă de compromis pentru toată lumea, şi pentru organizatori şi pentru concurenţi. De fapt odată îmi plăcuse ideea unui ultra pe ore lansat de către Florin Simion, dar rămăsese în stadiul de vis şi “ar fi mişto dacă”.
Acum ultra era disponibil, dar nu mai este disponibil genunchiul meu. Nu ştiu dacă Ben Ami a reuşit să omologheze traseul, oricum, ar fi fost o cursa interesantă şi o provocare la fel.
Am stat un pic şi apoi am plecat, pentru că aveam alte treburi presante în Bucureşti.
Acum filozofia de doi lei care mă caracterizează:
Niciodată nu ştiu cum să scriu ceva despre o cursă. Să scriu de bine? Să scriu de rău? Nu, scriu aşa cum am simţit-o.
În primul rând contează organizatorul. Unii trăiesc din organizări, punct. Alţii le fac din pasiune. Alţii din orgoliu, vor să arate ceva. Poate sunt şi alte motive, nu ştiu, dar în general la fiecare cursă se cam simte organizatorul, se cam simte motivaţia.
Fiind o grămadă de curse, eu le evit pe cele făcute pentru bani. Mă rog, toată lumea lucrează pentru bani, să nu fim copii, banii sunt importanţi, ei ne plătesc pâinea şi întreţinerea, atât concurenţilor cât şi organizatorilor, dar la unele curse dispare spiritul, dispare atmosfera, rămâne comerţul şi nu mai contează participantul, nu mai contează clientul, satisfacţia lui.
Pe de altă parte, clientul curselor de alergare este mofturos, cârcotaş, ca şi mine, rareori rămânând exaltat la o cursă grea.
În acest caz, organizatorul este Ben Ami. Fire vulcanică, Pygmalion de campioane, antrenor de lucruri hard, nu îi plac lucrurile simple. Adică eu, de exemplu, am participat la nişte beer mile. La nişte palinco-mile. La nişte Cupa Berii, adică nu sunt chiar neofit şi nici puritan, sunt mai mult curvă bătrână decât fată mare. Dar Ben vrea mai mult, mereu mai mult, aşa că este cel care a organizat burpee-beer-mile, ceea ce pentru mine ar fi fost prea mult, deşi nu sunt şcolit la pension la măicuţe, dar demonii mei sunt prea mici pentru aceste provocări. Probabil din cauza asta a ales şi luna decembrie pentru ultra, dar îngerul păzitor al alergătorilor l-a ajutat un pic.
Îmi pare foarte rău că nu am putut participa la cursă, să o simt din interior. Dacă făceam ultra, probabil îmi luam cu mine ce consideram că am nevoie. Geluri, biscuiţi, profiterol , savarină sau orice era necesar să mă ajute să termin cursa, să ştiu că le am în caz de nevoie şi că nu depind de altcineva.
Nu am fost în cursă, aşa că nu ştiu cum a fost, îmi lipsesc din păcate simţirea, chinul, frigul, foamea, cârceii, alternanţa pământ-asfalt.
La orice cursă există şi nişte bloggeri invitaţi, care sar, râd, aplaudă, laudă, vai ce frumos a fost, vai, ce tare a fost. Probabil că eu enervez mult mai mult dacă am o atitudine critică faţă de o cursă, dar fenomenul nu câştigă nimic din laude nejustificate.
Nici din critici furioase. Ştiu că este greu şi pentru organizator, care de obicei a depus efort, a pierdut timp, speranţe, că nu depinde totul de el şi de faptul că a vrut să iasă bine (ohoho, ce bine ştiu!), dar trebuie să înghită şi nemulţumirile concurenţilor, poate data viitoare va fi mai bine.
Duminică
Plin de lene îmi iau bagajul şi mă duc la sală. Geamurile sunt aburite la piscină, mă consolez cu ideea că probabil este plin de lume şi că o să alerg un pic pe bandă.
Surpriză, sunt două culoare libere, aşa că arunc şortul şi iau slipul. Brrr, aerul e rece, apa este rece, cică s-a stricat ceva. Pe un culoar sunt doi copii, tata şi mama. Fac un concurs pe ştafete, întâi pleacă părinţii, apoi copiii. Hai tati, strigă un băiat, mama râde, lasă dragă, face şi el ce poate.
Mă nimeresc în paralel cu un puşti de vreo 10 ani, cred că are viteză dublă faţă de mine, parcă este un peşte zburător. Dau din mâini cu disperare, se duce zen-ul, se duce lipsa de efort, în două bazine sunt sufocat şi o las baltă. Fac până la urmă 106 bazine şi mă retrag zgribulit la saună.
Săptămâna strânge vreo 10.5 km înot. Zero alergare, snif-snif, zero bici.
A, uitasem. Mi-am pus pe telefon Biziday. Credeam că e mai tare, fluxul de știri e cam slab. Slab de tot. Dar are o facilitate, pe care vi-o doresc si dvs. Alarma la cutremur, indiferent dacă ai telefonul pe silent sau nu. Vei știi cu un minut înainte să te lovească unda seismică. Vă dați seama, să strige noaptea telefonul “cutremuuuur, băăăăă”, să dai cu capul de toți pereții si să vină un pârlit de 3,5 grade.
Romanian
English