Să le luăm pe rînd: o sârmă peste față. Botul umflat. Pulsul ridicat peste măsură. Aglomerație, tot mai frig. Păi cum să faci mișcare, de nu performanță, în astfel de condiții? Chemaţi bă, poliţia, bă. Jurnal de ghinionist plurisportiv urban, săptămâna 7-13 noiembrie.
Luni
Duminică luasem o sârmă în plină figură, pedalam neatent şi nu am văzut-o, ceea ce mi-a luat un pic din viteză. Am pe faţă trei julituri şi un început de vânătaie, fizicul şi psihicul suferă alături de orgoliul tăvălit.
Mă cam doare faţa, spre mirarea mea sunt mai afectat decât credeam şi nu am nici un chef de trezit matinal şi mers la sală.
Mă tratez sumar şi plec cu bicicleta la serviciu. Tratamentul constă în apă oxigenată, betadină şi la final nişte biomicin pudră, peste care pun şi un plasture în diagonală. Faţa este destul de umflată, plasturele pus în diagonală mă face să arăt ca o victimă nefericită a lui Zorro.
Medicaţia asta este recomandată pentru amatorii de Halloween şi admiratorii lui Dracula. Aplicarea apei oxigenate duce la formarea de spume în jurul gurii, ideal este să ai şi părul zburlit şi ochii bulbucaţi în timpul ăsta, poți să alergi pe stradă cu un cuţit în mână ca să faci senzaţie; urmează betadina. Betadina se scurge vişinie pe lângă nas şi pe bărbie, arăt în final ca o savarină avariată, strivită în ambalaj. Pun nişte accente de pudră de biomicin peste minunea asta, acum arăt ca un drogat care a tras pudra albă pe nas până i s-au umflat ochii şi botul, mă întreb de unde găsesc o pungă suficient de mare ca să îmi bag capul în ea, să nu mă recunoască cineva pe stradă.
Este exclus să folosesc transportul în comun cu faţa asta, nu vreau să primesc bani începând de luni, poate primeam şi loc pe scaun, dacă stăteam cu o căciulă în mâna făceam treabă de treabă. Aşa că iau bicicleta, să răcoresc leziunile în aerul răcoros de noiembrie.
Seara pedalam pe la Pieptănari, unde se circula foarte lejer. Toată stima, remarcabil. Poliţia Locală a sectorului 4 se ocupă de circulaţia în câteva intersecţii. Uneori la Şincai, unde o fac zob. Aproape mereu la Big, unde se descurcă foarte bine, chiar le reuşeşte. Uneori se circulă foarte bine şi la Pieptănari, chiar le reuşeşte.
Bravo băieţi, bravo. Mă opresc regulamentar la semnul poliţistului, deja încep să scriu în gând o postare laudativă pe Facebook, bravo tată, bravo. Ne dă drumul să plecăm, eu compun în gând postarea, ajung la ieşirea din intersecţie, unde era o mică busculadă. Vezi, ăsta este deochiul, nu trebuie niciodată să lauzi pe cineva, că îl nenorocesti. Un poliţist le dăduse drumul, altul îi oprise şi uite-aşa se tamponaseră patru maşini una după alta. Imaginea poliţiştilor cu casca dată pe ceafă, încercând să liniştească şoferii nervoşi, era rară, am vrut să strig “chemaţi bă, poliţia, bă”dar am lăsat pe altă dată miştourile ieftine.
Marţi
Îmi dau seama că risc să ies în pierdere financiară cu sala şi asta nu suport. Mă trezesc la 5, la 6 sunt pe bandă, că faţa mea încă nu s-ar bucura de contactul cu apa din piscină. Bandă, cale de 8-9 km, apoi nişte aparate care mi se pare mie că mi-ar prinde bine, pentru musculatura avariată de la picioare. Pe bandă stau numai cu ochii la bazin şi bombăn, mă uit de la etaj cum se bălăcesc alţii în timp ce eu transpir pe uscat, curat supliciu.
Nu cred că există plictiseală mai mare decât să alergi pe bandă, cu ochii într-un geam.
Miercuri
Cam la fel, doar că bag în seamă şi bicicleta eliptică. Meniul devine cam 20 min de bandă şi cam 30 minute de bicicletă eliptică, pe cardio. Asta înseamnă că mă ţine la un puls de circa 135-140 bpm, reglând nivelul de dificultate după puls.
Cred că tratamentul ideal al loviturilor este cu “rece”, profiterolul pare o idee minunată, mai ales că se dă şi la pachet. Cu îngheţată veritabilă şi frişcă foarte naturală.
Joi
Mă cam resimt, mă ţin gambele şi nişte tendoane care uitaseră de alergare, dar îi dăm înainte. Tot aşa, cam 9 km în total, din care 3,5-4 km pe bandă de alergare.
Lucrurile păreau să meargă spre bine, până seara. O falcă o ia razna, oricum rămăsesem cu o durere în zona amigdalei de la accident, acum se umflă falca. Mă doare din ochișori până in gât, trecând prin ureche, sunt varză, nurofen este fratele meu.
Vineri
Varza abandonează sala şi pleacă un pic la vântul de Bărăgan. La întoarcere constat că mi se umflă şi botul, care credeam că se cicatrizase masculin. Mă apucă disperarea, îmi vine să plâng, dau iar cu apă oxigenată, betadină, biomicin, să fie cât mai mult. Nurofen să trăiască.
Sâmbătă
După o noapte oribilă sunt la o clinică stomatologică, la care găsisem disponibilitate pentru o mică urgenţă. Mă aşteptam la niște clești, să mă umple de sânge, dar m-au trimis rapid la plimbare, nu se ocupă de mine decât după ce rezolv cu boticul de raţă. Antitetanos aţi făcut? Hai la urgenţă la Matei Balş.
Deja imaginaţia mea o luase razna. O fi tetanos? Intru pe internet, găsesc nişte informaţii şi poze care mă fac să transpir rece şi să tremur nervos. Oare rânjetul meu cu buza umflată este rictus sardonic tetanic, Doamne fereşte?
Camera de gardă de la un spital cu specific de boli infecţioase este o bucăţică de paradis, populată de oameni care tuşesc cu talent, se scarpină convulsiv sau pur şi simplu put. Se adaugă un nebun care urlă “ştiţi cine sunt eu? O să vedeţi ce o să păţiţi, nu ştiţi cu cine vă puneţi!”, seamănă cu o reclamă ambulantă la vaccinuri antirabice. După câteva ore, când deja începea să mă mănânce pielea, am fost trimis acasă fără glorie, cu reţetă de, ghici ce, nurofen. Nu eram demn de spitalul de boli infecţioase, se pare că am reuşit doar să îmi dezvolt o frumoasă reacţie adversă la antibioticul pudră.
Duminică
Nurofenul şi-a făcut în sfârşit efectul, hai la sală. Bandă, aparate. La aparatul pentru aductori găsesc greutatea pusă pe 105 kg. Ha-ha-ha, hai să fac o poză şi să o pun pe Facebook, înainte să pun greutatea mea de lucru, de vreo 65 kg. Spre mirarea mea, mă joc un pic cu picioarele şi totuși merge. Hai să facem cu 105…
Apoi trec la bicicleta eliptică, reglare pe cardio, puls de 140. Vârsta mea ar cere cam 135 bpm, mă dau mai tinerel şi setez 140.
Pedalez cu ritm de samba, la tv este cel mai anost program publicitar. Apoi apare o blondă, tot face abdomene şi fandări. Pulsul meu creşte la 150, afişajul de la eliptică pâlpâie, vezi bă că ai depăşit pulsul, trebuie să scazi viteza; eu pedalez cu elan cu pulsul în creştere. Bună idee cu tv-ul ăsta. Apare altă blondă, tunsă scurt, bicepși mai mişto decât ai mei, parcă văd că mă face de ruşine dacă ne întâlnim la aceeași budă la cârciumă. Asta trage de fiare ca turbata, eu pedalez, pulsul creşte. Apoi o brunetă belea, se tot fâţâie şi se întoarce, să nu rămână ca luna, cu vreo parte ascunsă. Ie-te-te, până acum nu ne plăcea pe eliptică, acum suntem trei bărbaţi care ne uităm cu interes la programul educativ şi gâfâim scoţând fum din pedale.
Cam atât.
Zero înot săptămâna asta, 4 intrări la sală cu vreo 35 km de bicicleală eliptică şi alergare, cam jumi-juma, şi vreo 85 km prin jungla urbană cu bicicleta. La avantaje: am redescoperit plăcerea alergării, de care aproape uitasem şi mi-a revenit pofta de înot, de care mă cam săturasem.
În rest:
– La clinica de dinţari din Aviatorilor era o tipă, mă uitam la ea şi îmi tot venea să râd, parcă era sor-mea geamănă. Amândoi eram cu boturile umflate, stăteam unul lângă celălalt pe bancă şi arătam la fel, ca două răţuşte bosumflate pe malul apei în Tineretului. Doar că eu eram botos de la biclă, ea de la estetician. Tot vorbea la telefon, cred că aţi văzut genul. După ce umfli buzele începi să dai des din genele supradimensionate, ca o căprioară lovită. Tastează cu greu numărul de telefon, are unghii supradimensionate, cred ca are fundul tot o rană. Privirea se ţine puţin în jos, capul un pic aplecat, gâtul înclinat, spatele cambrat şi spui din vârful buzelor “da, da, ecsact. Ok, te pup”. Am plecat din clinică ţinând capul uşor aplecat, vorbind gingaş şi dând din pleoape, până mi-a tăiat primul şofer faţa şi a ieşit la suprafaţă caracterul de biciclist de Bucureşti.
– Revin spre seară la clinica aceea care face oamenii zâmbitori. Cred că era un moment nepotrivit, lumea nu prea zâmbea, unul era cu ochii roşii şi umflaţi, cu fălcile tumefiate în batistă, dacă nu a căzut cu bicla, nu a achitat la bodegă nota de plată sau nu a mâncat bătaie probabil că a scăpat cu viaţă din vreun cabinet. Ceilalţi nu păreau nici ei mult mai fericiţi, secretarele sau ce sunt alea semănau cu Sharon Stone constipată în zilele premenstruale care ţin o lună întreagă.
În acest moment, în care nu ştiam unde să îmi fac loc in spațiu, văd la tv un clip şi încep să râd tare, ca prostul. Un nene cu multă barbă şi mult păr aranjat idiot, un hipster penal, laudă într-un clip implantul dentar. Vorbele lui mi s-au părut geniale: “nu credeam ca timpul în care mi-au montat implantul să fie mai scurt decât timpul petrecut la coafor”. Dacă va face și comparația cu timpul petrecut la pensat sprâncenele şi la manichiură, o dau naibii de treabă şi mă duc să îmi iau două rochii şi nişte pantofi cu toc, că m-a apucat depresia şi am senzaţia că îmi vine perioada aia delicată a lunii.
Ilustrații: Ello.com
Romanian
English