M-am apucat de alergat, ca multă lume, ca să scap de cele vreo opt kilograme pe care le pusesem pe burtă în primele șase luni după ce m-am lăsat de fumat. Aveam 40 de ani.
Nu eram chiar obez, deci m-am prezentat la un club de jogging, cu un tricou mulat pe o burtică sanătoasă, fară să-mi fie rușine prea tare. Și cam într-un an de eforturi pe alei din București am dat burta aia jos.
de Viorel Ghiță-Grizon
Din păcate, nu a fost ultima. Au urmat altele, cu care m-am luptat din greu de-a lungul a cincisprezece ani de alergare. Pe ultima o am în lucru și încerc acum să o dau jos. Poate exagerez. Numesc burtă un surplus de patru kilograme.
Există un paradox al alergătorilor de peste 50 de ani, care au un metabolism mai lent. Astfel, dacă te antrenezi serios pentru competiții, organismul – epuizat – cere de mâncare. Și tu îi dai, căci ți-e foame. Și fie că ești interesat de o gustare după o alergare fie de un party poker, vei sfîrși prin a mînca mai mult decît e cazul pentru că trebuie să îți ții organismul în formă și mulțumit. Dar dacă depășești echilibrul, dacă mănânci ceva mai mult decât consumi, pui pe fizic.
Adică alergi de rupi și te uiți îngrozit cum cântarul urcă parcă în dușmanie. Invers, dacă reduci caloriile, în timpul antrenamentelor nu mai progresezi deloc, ești tot timpul obosit, iar de slăbit… slăbești mai mult psihic.
Eu cred că slăbești din alergat numai dacă alergi, să zicem, peste 80 de km pe săptămână. Sau pe aici… Dacă alergi mai puțin – iar eu alerg cam 40-50 de km – , trebuie să ții și o dietă. Eu am încercat dieta Kamikaze. Cântărești tot ce mănânci și numeri caloriile. Într-o săptămână dai jos 2-3 kg, dar prețul este foarte mare.
Concret, într-o duminică în care eram în formă, am alergat cu un grup și i-am tras pe toți după mine, în timp ce-mi strigau „stai mai încet că nu dau turcii, unde te grăbești?”. Luni am început dieta sinucigașă. Duminica următoare eram cu două kg mai slab și am alergat din nou cu același grup. Încă de la primii pași au început să mă întrebe: “te-ai accidentat săptămâna asta?; ești bolnav, te doare ceva?”….
Cum eu răspundeam invariabil „nu”, au început să se enerveze: ”Păi dacă n-ai nimic, dă naibii drumu’ la picioare și aleargă… parcă duminica trecută erai mai țanțoș”. Dacă le-aș fi spus că țin cură de slabire mă trimiteau acasă, așa că m-am chinuit să mă târâi în urma lor, foarte rușinat de mine însumi.
Oricum, în timp am constatat că problema greutății o au toți alergătorii. Toți sunt atenți la ce și cât mănâncă. Afară doar de acei norocoși care povestesc îngrijorați: ”la ultimul maraton am slăbit o jumătate de kilogram… Mi-au trebuit două luni ca să revin la greutatea normală”. Dar n-am cunoscut decât vreo doi cu discursul ăsta, și în mod sigur, în viața anterioară, dăduseră multă mâncare de pomană la săraci. (Text apărut în revista ALERG #3)
Grafică de Joaquim Hock (www.joaquimhock.bogspot.com)
Romanian
English
Este posibil sa se intample si altceva. Cum s-a format o burta pot presupune ca s-au oprit antrenamentele la un moment dat. (pe motiv de iarna, ploi, radiatii, gauri de ozon, paste, craciun, etc). Automat muschii s-au hipotrofiat. Greutatea a ramas pe parcursul antrenamentelor mai putin intense/ opririi antrenamentelor ACEEASI. Doar ca , sa zicem (doar ca ex, nu neaparat riguros stiintific) in loc de 30kg de muschi si 1kg sunca s-a modificat raportul la 15kg sunca si 15kg muschi. Muschiul are peste 70% APA. Sunca are peste 80% GRASIME. Deci perioada reala de ingrasare a fost perioada in care „s-au lasat mai moale antrenamentele” desi paradoxal, in greutatea totala nu s-a vazut. Odata reincepute antrenamentele, cum exista o „memorie a muschilor” acestia revin relativ repede la dimensiunea initiala. Si ca sa continui exemplul meu, Pe langa cele 15kg de sunca si 15kg de muschi din timpul iernii, „memoria musculara” „readuce” cele 15kg de muschi pierdute in timpul „lenevirii”, totalul devenind pentru scurta vreme (pana se topeste sunca) 45kg. Doar ca muschii reajungand la 30kg, incep sa consume „combustibil” . Am ajuns la explicatia asta pornind de la fraza din articol „care au un metabolism mai lent”. Cine face sport tocmai datorita muschilor „arde: mai mult pentru a face acelasi lucru, deci are un metabolism mai rapid. Pentru intelegere este ca si cum ai sustine ca la un lamborghini care consuma 50l in 100km si un diesel care consum 2.8l pe aceeasi distanta consumul mai mic (metabolismul) este al lamborghini-ului. Sunt atat de cautator de nod in papura pentru ca ma gandesc ca astfel de articole in loc sa stimuleze omul sa fuga il vor face sa traga concluzia: „auzi, da eu de ce sa mai fug? , ca uite omu’ asta fuge 50km/saptamana si se ingrasa la greu” Asadar pun isi urmatoarea intrebare: „concluzia” cu ingrasarea in timpul alergarii este doar empirica sau exista niste link-uri in care se admite de catre niste specialisti ca alergarea te ingrasa la greu?
Paradoxal, într-adevăr. N-ai zice că oamenii care fac sport regulat mai au grija kilogramelor. Și eu care mă învinuiam că în timp ce fac ture de bazin îmi trec prin cap cele mai minunate și apetisante feluri de mâncare. Pe care le și mănânc când ajung acasă 😀 Spre deosebire de alergat, însă, eu am constatat că sunt mult mai rezistentă în bazin dacă n-am mâncat prea bine în ziua aia, și sunt greoaie dacă am mâncat „sănătos”.
Salut,
am citit cu atentie mesajul tau si, chiar daca se bazeaza pe niste informatii ipotetice, „scenariul” este plauzibil. Insa, in ceea ce priveste textul publicat sub semnatura lui Viorel Ghita-Grizon trebuie spuse clar citeva lucruri:
– e un text subiectiv, parte a unei rubrici pe care o tine cu oarecare regularitate.
– descrie o experienta strict personala si nu si-a propus sa dea un verdict definitiv in ceea ce priveste legatura dintre alergat si slabit. De aceea nu citeaza studii, nu prezinta puncte de vedere ale unor specialisti
– nici pe departe nu spune ca alergarea ingrasa (si inca „la greu”!!) ci doar ca in cazul lui, la un volum (relativ) mediu de antrenamente, a ajuns la un plafon al greutatii sub care nu a mai reusit sa coboare. Incercind sa coboare prin intermediul unei cure de slabire si-a dat seama ca pierde din vigoare.
Asadar, in concluzie, pot spune ca Viorel este un cincagenar care nu renunta la alergat, care are un fizic potrivit pentru virsta lui si care intr-adevar „recupereaza” putin in perioada de iarna sau de inactivitate din kilogramele pierdute cu ajutorul alergarii.
Marian Chiriac
Dollo, problema kilogramelor in plus este reala, inclusiv pentru amatorii care fac sport in mod regulat. Numai ca, zic eu, in cazul lor este una relativa, se masoara in doar citeva extra-kg. Sunt o multime de factori de luat in seama: varsta, sex, volum si specificul antrenamentelor, dieta. Important este insa ca te bucuri de sportul pe care il practici, sa nu astepti minuni in ce priveste slabitul si, mai ales, sa mentii un echilibru intre caloriile consumate in urma efortului fizic si cele asimilate prin hrana.
Trainingul e foarte bun. Doar ca sa te mentii. Sa slabesti rapid uneori e chiar periculos pt organism.
M-am lasat furat de val si nu v-am furnizat si date concrete: eu am 1,71 cm inaltime si n-am trecut, in ultimii 15 ani, de 73 kg greutate, nici in cele mai obeze perioade ale mele. Dar atunci ma simteam gras. Iar burta de care ma vait eu prin text, da nastere la comentarii vehemente din public, atunci cand incerc sa o evidentiez. „Unde naiba vezi tu ca ai burta?” ma apstrofeaza toti prietenii mei, mult mai bine impanati, de altfel.
Ceea ce nu inseamna ca nu vreau sa ajung la 68 kg, greutatea la care alerg eu bine. Cel mai bine se vede burta atunci cand sunt intr-un grup de alergatori de maraton, toti niste uscaturi slabanoage. Este singurul moment cand ies clar in evidenta ca fiind mai bine hranit.