joi, aprilie 22 2021

Cel puțin așa credea, în glumă, mama mea. Însă mie doar îmi place să alerg, iar aici, în Secuime, se pare că am lipici la podium.

Bogdana

de Bogdana Diaconu

Acum mai bine de o lună, pe când mă pregăteam pentru Maratonul Internaţional Bucureşti, nu puteam să-mi iau gândul de la ce va fi la finalul celor patru luni de antrenamente pentru primul meu maraton.

Speram să reuşesc în acest răstimp să îmi formez o rutină plăcută a alergatului, care să mă scoată de plăcere din casă, măcar de 2-3 ori pe săptămână, fără a avea un program fix cu timpi şi distanţe bine calculate. A fost uşor şi tare plăcut cu Gabi, Marian şi Oana – cei care au antrenat echipa Raiffeisen Runners – dar ştiam că provocarea va fi să reuşesc să continui, dupa MIB, ceea ce frumos am construit, alături de ei, în ultimele luni.

Astfel, cum simţeam că microbul alergării mă ”prinsese”, am zis că n-ar strica să-mi aleg câteva competiţii la care să particip până la finalul anului, care să mă ţină în formă şi să mă oblige să alerg în contiuare.

Aşa am dat de Şugaş Trail Running, organizat de Asociaţia Covalpin în parteneriat cu Asociaţia Ecou şi Asociatia Sepsi Bike, şi pe loc am ştiut că alergarea de revenire după maraton va fi una montană.

Puţin temătoare, căci nu ştiam cum se va resimţi organismul meu dupa 42km, la mai puţin de o săptămână după MIB, am decis să alerg cursa scurtă – la momentul respectiv anunţată la 12 km – nefiind pregătită de un semimaraton montan.

Cu o experienţă aproape zero de alergat pe altfel de teren decât asfalt sau pista stadionului, am mizat pe euforia post-maraton, capabilă să mă ducă pe neîncercate poteci de munte. Şi am intuit foarte bine.

Vineri seara, după muncă, am urcat în maşină şi am gonit-o spre Sf. Gheorghe, unde urma să înnoptez. Cu greu am adormit în seara aceea, căci nu ştiam la ce să mă aştept a doua zi. Dimineaţa am plecat spre Şugaş Băi, staţiune aflată la doar 10 km de Sf. Gheorghe.

Drumul care şerpuia spre staţiune mi-a arătat puţin din ceea ce urma să văd pe traseu:o pădure primitoare, un covor de frunze multicolore şi mult, mult aer curat.

La 8.30 dimineaţa îmi luasem deja kit-ul de înscriere şi eram foarte atentă la tot ce se întâmpla în acea mică şi cochetă staţiune, parcă special amenajată pentru competiţie. Atmosfera era la fel de plăcută ca la orice competiţie de alergare – multe feţe zâmbitoare şi nerăbdătoare, organizatori frenetici care mişunau de colo-colo şi care se străduiau ca toate lucrurile planificate să se întâmple şi cu o energie pozitivă care ne îmbrăţişa pe toţi, laolată. Nu ştiu cum s-au descurcat organizatorii, dar au reuşit să comande şi o vreme perfectă pentru o competiţie montană – în jur de 20 de grade şi mult, mult soare.

Cu puţin timp înainte de ora startului, Tiberiu Andrei Poştoacă a adunat concurenţii pentru o scurtă şedinţă tehnică, în faţa panoului cu cele două trasee. Am primit toate detaliile de care aveam nevoie: porţiunile dificile de pe traseu, localizarea voluntarilor și a punctelor de alimentare.

Emoţiile mele creşteau pe măsură ce ne adunam toţi cei aproape 140 de participanți în zona de start. Odată porniţi, am avut marea surpriză să dau, după nici 100 de metri, de un urcuş extrem de solicitant. Am uitat de emoţii, căci în locul lor simţeam cum se insinuează o puternică temere. Frica era că aşa va fi tot traseul şi nu voi fi în stare să-l duc la capăt. Am încercat să ţin pasul cu cei din faţa mea și nu vroiam să accept că „zidul” apare atât de repede.

Bogd1

Încercam să ignor întrebarea insistentă care-mi răsuna în minte, căci oricum nu eram în stare să găsesc un răspuns: „Ce-o fi fost în capul tău să te înscrii la o astfel de cursă, fără niciun fel de pregătire?”. Ştiam însă că nu e cale de întors şi îi vedeam şi pe ceilalţi cum iau aproape în piept urcuşul. M-am scuturat repede de gândurile negre şi mi-am propus să caut să mă bucur de alergare, chiar dacă mă pune la încercare. Dacă aveam vreun dubiu, tocmai mi se confirma că sunt la un adevărat test de anduranţă.

Ceea ce a urmat, însă, a fost o binecuvântare, căci traseul a fost extrem de generos. Simţeam că am intrat  în pântecul pădurii și redescopeream, cu simţurile amplificate la maximum, frumuseţea potecilor și a drumurilor puţin bătute, a pământului acoperit de frunze şi crengi ce trosneau sub tălpile noastre, a ciripitului de păsări şi a razelor de soare ce-şi făceau loc spre feţele noastre printre ramurile copacilor.

Eram pe undeva pe la jumătatea cursei şi-mi doream ca minunăţia asta să nu se termine. La un moment dat, o durere bruscă în stomac m-a spintecat atât de tare încât am facut câţiva paşi aplecată, cu privirea spre picioarele care parcă nu mai vroiau să pornească în alergare. Am respirat adânc, iar când am ridicat privirea se ivea o coamă de deal cu o privelişte fermecătoare către satele din vale şi muntii din zare. Am început să alerg de bucurie, uitând de orice durere.

Ceasul îmi arăta că alergasem deja 10 km. Ştiam că la un moment dat cele două trasee ar trebui să se despartă şi nu înţelegeam de ce suntem încă toţi pe acelaşi traseu. Pentru că mă pierd uşor, am presupus chiar că am ajuns pe traseul de semimaraton. „Nu-i bai”, mi-am zis. Oricum mă tenta destul de tare să fac traseul lung. Am ajuns într-un final şi la bifurcaţia unde voluntarii ne rânduiau pentru cele două trasee şi, preţ de câteva secunde, m-am gândit să-i rog să mă lase să merg pe cel lung. Am renunţat, însă, căci mi-am dat seama că nu ar fi fost fair-play, atitudine ce definește sportul şi pe cei ce-l practică.

Pe ultimii kilometri am încercat să trag de mine şi să grăbesc puţin ritmul. Îi întrebam pe voluntarii de pe traseu cât mai am şi la ultimele două puncte de control am primit acelaşi răspuns: „Hai că mai e puţin, 1-2 km”.  Le-am zâmbit, sperând să se înşele. Au fost în total aproape 15 km, cu o diferenţă de nivel de cel puţin 600m. Când am trecut linia de sosire, genunchii îmi tremurau de bucurie. Am oprit repede ceasul, care înregistrase un timp de 2 ore și 4 minute. Mă simţeam extraordinar, în ciuda febrei musculare ce deja mă încolţea.

Surprizele plăcute aBog2u continuat şi după alergare – berea şi gulyásul secuiesc oferite din partea casei, precum şi accesul gratuit la centrul de recreere şi agrement – saună, băi, fitness.

În aşteptarea rezultatelor, am petrecut o după-amiază extrem de plăcută, în care am schimbat impresii şi poveşti despre alergare cu alţi participanţi. Suspansul a durat mai mult decât ne-am aşteptat, dar a fost un bun prilej să ne bucurăm de prieteniile vechi şi noi, căci nu e competiţie de la care să pleci fără să nu-ţi lărgeşti cercul de camarazi de alergare.

Deşi soarele se pregătea să se ascundă în pădure şi oboseala ne dădea târcoale, am rămas destul de mulţi pentru festivitatea de premiere. Unii pentru a urca pe podium, alţii pentru a-i aplauda pe cei mai iuţi ca ei. Până să-mi aud numele strigat de Tiberiu la microfon, eram aproape sigură că sunt în categoria a doua.

Însă, pentru a doua oară în mai puţin de jumătate de an, am urcat pe podium la categoria de vârstă. Dupa ce în vară câştigasem locul 2 la semimaratonul de la Sf Gheorghe, iată-mă din nou, de data asta pe locul 3. Și asta la prima mea alergare montană.

Când i-am zis mamei că merg iar la Sf Gheorghe, m-a tachinat zicându-mi că bănuieşte că „mi-am găsit pe cineva în Secuime„. Acum eram sigură că găsisem ceva la care vreau să mă reîntorc oricând: un podium:-)

Pentru mine prima ediţie a Șugaș Trail Running a fost extrem de plăcută. Felicitări lui Tiberiu Andrei Postoacă şi celorlalţi organizatori pentru că au reuşit să ofere o competiţie frumoasă şi plină de surprize plăcute. Abia aştept să ne revedem la următoarea ediţie în 2014, dragi prieteni!

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt

Next

I, robot

1 comment

  1. Felicitari Bogdana pentru performanta obtinuta si totodata multumiri pentru frumosul articol. Imi pare nespus de bine ca ai vazut partea plina a paharului, ca ai fost bine primita, ca nu ai avut idei preconcepute si ca te-ai simtit f bine in Secuime.
    E mare pacat ca de la Bucuresti multi isi dau cu parerea sau mai bine spus, jignesc, asupra unor oameni si locuri deosebite, pe care nici nu-i cunosc cu adevarat sau n-au avut niciodata tangenta in viata lor cu vreun maghiar.
    E bine ca sportul uneste oamenii si sportivii nu tin cont de nici un fel de bariera si inca o data multumiri tie si tuturor acelora care sunteti condusi de pasiune si nu de manipularea ideologica sau instigarea la ura, nationalism si rasism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also