Info general

Monahie și maraton?!

Am citit cu interes punctul de vedere al domnului Marius Vasileanu, care în articolul “Biserica la breaking news? Despre stareța care a născut doi gemeni“ făcea o paralelă – după mine surprinzătoare – între vocația monahală și alergarea unui maraton.

După cum e lesne de bănuit, acest articol analiza modul în care presa a tratat cazul acestei nefericite starețe, dar și problemele din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.  

Sunt de acord, în principiu, cu concluzia de etapă a dlui Vasileanu:  “disfuncţiile şi hei-rupismul din interiorul BOR dau apă la moară hei-rupismului şi lipsei de profesionişti din mass-media românească. Ignoranţa din Biserică şi lichelismul din presă – aceştia sunt cei doi gemeni de care ar trebui să ne ruşinăm“.

Sunt însă în textul dlui Marius Vasileanu cîteva lucruri față de care am – ca jurnalist și, întîmplător, alergător de maraton – un punct de vedere diferit.

Spune dl Vasileanu că “cel ce îmbrăţişează  şi se lasă îmbrăţişat de viaţa monahală este precum un alergător de cursă lungă, la un maraton“, cursa monahului fiind, totuși, una pe viață. Apoi, deși apreciază că este un efort deosebit, nu pentru toată lumea, la maraton se întîmplă totuși și “peripeții“: alergătorii se mai împiedică, se mai odihnesc, uneori iau o “dușcă de lichid“ interzis, ba chiar abandonează. Și totuși nimeni nu îi blamează pentru asta, ba chiar sunt priviți ca niște eroi, este concluzia sa.

Monahismul, ar fi la rîndul său, “precum un maraton care durează o viață“ dar ale cărei reguli subtile sunt cunoscute doar de cei familiari cu acest fenomen, specialiștilor și monahilor înșiși. “De ce atunci o privire atât de aspră şi lipsită de orice înţelegere pentru cei care-şi asumă un maraton de ordin spiritual?“, “Atunci de ce această isterie mediatică cu privire la stareţa care a născut?“, se întreabă dl. Vasileanu.

Deși aparent logică, comparația între maraton și monahism, folosită de dl Vasileanu, mi se pare inadecvată. Întîi de toate, maratonul este o competiție cu tine însăți/însuți. E o cursă pe care o alergi singur, pentru a-și dovedi că poți să îți depășești limitele fizice, că poți să îți găsești noi limite psihice (exclud, aici, pe profesioniști, care fac acest lucru și pentru a-și cîștiga existența).

În schimb, monahismul nu cred că e o cursă solitară, ci un sacerdoțiu, o vocație și o obligație liber asumate. Ca monah ești – sau ar trebui să fii – un model pentru alții, să te pui – prin rugăciune și efort sapiențial – în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. E tot o cursă pe termen lung, dar cu altă finalitate, cu alte implicații.

Desigur, și în maraton se pot face greșeli. Poți greși prin faptul că nu ți-ai controlat starea de sănătate, că nu te-ai antrenat suficient, că folosești substanțe interzise etc. Și pentru asta se plătește: te poți accidenta, poți abandona, poți fi eliminat din viața sportivă. Dar e o vină individuală, nimeni altcineva nu este responsabil pentru asta.

Ce se întîmplă însă cînd un monah greșește? Nu sunt eu în măsură să mă pronunț asupra unei asemenea situații. Domnul Marius Vasileanu prezintă însă cîteva din motivele care au dus la apariția nefericitului caz al stareței de la Tăriceni și, printre altele, menționează “lipsa de vocație a nenumăraţi dintre cei care sunt astăzi călugări (inclusiv ierarhi!) și care nu au vocaţie reală pentru o astfel de viaţă“ (viață monahală – n.m.)

La maraton îți trebuie, așadar, doar o bună stare de sănătate, o minimă condiție fizică, un program de antrenament și să cunoști regulile competiției. În monahism, se pare, e vorba întîi de toate de vocație. Maratonul e (aproape) pentru oricine. Monahismul e însă doar pentru cei aleși.

În rest, nu pot decît să fiu de acord cu dl. Vasileanu. Cel mai adesea, presa a tratat cazul stareței cu superficialitate, cu lipsă de omenie, căutînd exclusiv senzaționalul.

Dar dacă ai sta să te uiți la presa generalistă, doar la cea care face infotainment și trăiește din scandal, ai vedea că în ultima lună a relatat doar despre moartea a doi alergători în timpul unui maraton desfășurat la Philadelphia. O situație rară, ieșită din comun, dar cu impact emoțional major. Vă rog însă să mă credeți că în acest interval de timp s-au întîmplat multe alte lucruri la cursele de maraton, unele cu adevărat importante.

Acest text a fost publicat inițial pe platforma Contributors.ro

Comments

comments

>
Previous post

O nouă scrisoare către Moș Nicolae

Next post

Un campion

Alerg.ro

Alerg.ro

5 Comments

  1. roby
    decembrie 6, 2011 at 7:53 am

    Marian, sincer nu prea vad unde ai parere divergenta fata de M. Vasileanu. In genere majoritatea analogiilor cu maratonul sunt fortate, dar a sa este de bun-simt si dovedeste o oarecare cunoastere si intelegere (banuiesc ca de observator) a fenomenului. (de fapt a ambelor fenomene)
    „Cursa monastica” este tot o intrecere cu tine insuti/insati.
    Aprecierea ta cum ca „Maratonul e (aproape) pentru oricine. Monahismul e însă doar pentru cei aleși” cred ca este infirmata de un simplu exercitiu statistic.
    In numere absolute acest imbalans se va mentine inca ani buni, chiar daca si mica noastra comunitate de maratonisti inceoe sa creasca intr-un ritm mai alert (de retinut partea din articolul lui Vasilescu in care se vorbeste despre cresterea ‘nesustenabila’ a numarului de monahi… la fel ca si in manastire, la maraton e bine sa te inscrii dupa ceva chibzuire si destula pregatire fizica/mentala).

  2. decembrie 7, 2011 at 6:57 am

    Salut Roby,
    singura mea divergenta fata de Marius Vasileanu e legata de comparatia intre maraton si monahie. Mi se pare in continuare ca, in general, cele doua nu pot fi comparate, ca analogiile nu sunt cele mai potrivite. Desigur, amindoua sunt activitati pe „termen lung”, presupun efort, staruinta, chibzuinta. Dar mi se pare ca daca un maraton il poate termina oricine (desigur, dupa un antrenament riguros), nu oricine poate fi monah. Asta am vrut sa spun, ca aici e diferenta majora.
    In rest, am fost intru totul de acord cu concluziile textului dlui Vasileanu.

  3. roby
    decembrie 7, 2011 at 7:19 am

    pai la fel zice si Vasileanu, ca nu oricine poate fi monah, ca poate s-au deschis usile manastirilor cu prea mare ingaduinta, Mai spune si ca eroarea (individuala) trebuie sa fie acceptabila in orice activitate, sigur ca trebuie taxata dar nu trebuie nici ridiculizata, nici ignorata, nici transformata in subiect de balci (decat poate cu asumarea dimensiunii satirice a criticii).
    Cred ca vorbeste si de erori sistemice (atat in cadrul BOR cat si al presei) si ca acestea sunt de fapt adevaratele semnale de alarma.
    Eu continuu sa cred ca dintre multele analogii cu maratonul pe care ne-a fost dat sa le auzim, aceasta este una dintre cele mai fundamentate.

  4. Tsoma
    decembrie 7, 2011 at 2:04 pm

    ‘Eu continuu sa cred ca ….’ , se compara – sezonul cu fazonul.
    Oare cate maratoane a terminat dl Vasileanu?
    Bine ca n-a auzit despre ultramaratoane, alergari de 6, 12, 24, 48 ore sau 6 zile…. 🙂

  5. decembrie 1, 2015 at 9:15 am

    Foarte bune informatii am gasit aici. Va dorec multa sanatate in ceea ce faceti.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *