Ca orice ”sportiv” care se respectă, am și eu nevoie de o perioadă de odihnă. Așa că am zis să merg într-o scurtă vilegiatură prin Italia, să văd cum mai stau lucrurile cu bisericile și mîncarea lor. Biserici au multe, mîncare gustoasă, așa că va trebui să trag tare să slăbesc. Să îi zicem jurnal de mers pe jos și critică turistic-culturală, 16-22 octombrie 2017.

[Adrian Mila]

Singurul lucru care mă determină să mă trezesc după cinci ore de somn este noua jucărie și posibilitatea de a o utiliza. Trezirea luni la ora 5 rămâne o placere altfel discutabilă.

Mă apropii fremătând de sală, ca Joiana înainte de polenizare, aia clasică, cu tăurașul comunal, nu surogate cu veterinarul. Îmi vine să chiui de fericire, e (neașteptat) luminat bazinul, deci am condiții ideale de filmare.

Noua prostie cumpărată este o cameră video, teoretic sportivă, practic o E-boda la ofertă, deși experiența, sau măcar vârsta ar trebui sa mă învețe că mai bine iei ceva de firmă decât de la firma E-boda. Puținele recomandări găsite pe internet arată satisfacția sportivilor amatori, mai puțin a celor care o utilizează noaptea. Am însă lumină, sportiv am, deci condiții perfecte, care vor permite imortalizarea superbului sportiv și pe față și pe dos, și supra-acvatic și submarin. Tarzan numero due, și mă gândesc la cel clasic, Johnny Weissmuller sau măcar ceva în genul lui Usain Bolt ăla care înoată, cum îi spune, că îmi scapă, Phelps parcă îi zice.

Lipăi grăbit din papuci, gata să îmi rup gâtul de atâta grabă pe pardoseala deja udă, pun camera pe margine și lansez la apă Titanicul, că încep să dizloc în fiecare săptămână tot mai multă apă. Dau tot ce am mai stilat și mai bun în mine vreo 10 minute, ba în bras, ba în craul, ba pe spate, apoi încerc să fac niște filmări subacvatice, de fapt pentru asta am luat camera minune.

He-he. N-ai să vezi. Mă gândeam cum o las eu pe fundul bazinului și apoi despic apa ca un rechin. Poate așa ar fi, dacă nu ar avea o carcasă de etanșare, plină cu aer. Așa că minunea se învârte, se sucește, face orice, numai să se ducă pe fundul bazinului nu. Fac un bazin, mă întorc, iau camera de unde nu e, o găsesc până la urmă luată de valuri pe alt culoar. Hm, ok, data viitoare o să fiu mai pregătit, bine că am filmat măcar de pe mal, mai fac niște încercări stupide de înot cu camera în mână, poate iese ceva.

Abia așteptam să descarc filmul. A ieșit o compilație penibilă de pătrățele, nu de pe abdomen, ci datorate filmării fragmentate, completate de niște imagini filmate într-un soi de carusel amețitor, dat de valuri sau mișcări dezordonate. O porcărie. Îi mai dau o șansă, la maxim de frame, sau îi fac retur, mama ei de panaramă.

Asta a fost ziua de luni, pe urmă încetează mișcarea sportivă și începe vorbitul de italiană, cu mâinile.

Pacostea asta cu ofertele de bilete ieftine…la naiba, un zbor până în Italia costă mai puțin decât un bilet CFR până la Brașov. Din păcate nu sunt cuplate și cu oferte similare de cazare, dar asta am văzut după ce am luat biletele.

În Florența am fost în trecere acum vreo zece ani și am rămas așa, cu impresia că am ratat multe.

Fusesem în cea mai neinspirată zi, 15 august, zi super-liberă a unei luni în care oricum toți italienii iau vacanță. Jumătate din ei veniseră la Florența, așa că țin minte doar un potop de lume, căldură, un palat la care am stat la coadă vreo două ore la bilete, în care am mers ca niște copii la grădiniță încă vreo două ore. Mamă, ce mișto. Și o catedrală ca un tort doboș, cu cremă albă și cremă verde, în care nu am mai reușit sa intrăm, că se închisese cât am tot stat noi la cozi la palat. Am tot dat ture ofticat, mamă, ce frumusețe o fi înăuntru, și am zis că o să revenim.

Acum am revenit, că era ofertă la bilete… Zbor matinal, trezire la 3.45, mai tare decât obișnuitele treziri la 5, dar vom avea toată ziua înainte. Zbor liniștit, în care toată lumea încerca să schimbe locurile aleatorii date de Ryanair, pe care nu au vrut să dea bani ca să stea împreună. Când sunt soți mereu o să mă gândesc că e un soi de glumă, ha, să plătești…

De remarcat politețea și amabilitatea ofițerilor de frontieră români, care nu răspund la salut și dau senzația că sunt mari amatori de consum de lămâie. Bună dimineațaaaa, mulțumesc, la revedere, parcă vorbesc cu un surd. După cum ține gura cred că e și mut, săracul, sau a avut o extracție dentară.

Prima impresie la aterizarea în Bologna a fost că este zonă sub ocupație română. Tineri bruneți amatori de mărunțiș (sper că nu și de portofele) monopolizează automatele de bilete, zâmbesc și își oferă indicațiile prețioase și nesolicitate, cam ca la parcările din București. Contra cost dacă se poate, la mine nu se poate. Am o boală pe genul ăsta de ajutoare…

Florența era în schimb sub ocupație asiatica. Populația Chinei cred că a scăzut cu fun milion, și cea a Japoniei la fel. Mulți, zâmbitori, crăcănați și mari amatori de shoppinguri scumpe, plini de plase cu Vuitoane sau Hermes.

Pe urmă am bătut străzile din Florența, dacă ne luăm după telefon am făcut între 14 și 20 km zilnic. Am avut un moment când 20 km de mers mi s-a părut mult, dar la o socoteală simplă acum doi ani plecam sâmbăta în alergare de la Tineretului la Ikea să luăm micul dejun și făceam ușor vreo 27 km. Așa că plimbările italiene sunt cam slăbuțe.

Evident, ca la orice așteptare îndelungată, a venit și decepția. La minunea de catedrală nu au mai avut și bani de pictură, asa că a rămas mai mult zugrăvită decât pictată. Nea Bruneleschi ăla a fost mare injiner, oricum, cu cupolele lui cu tot.

Primul prânz mi-a adus aminte doar de Julia Roberts cum înfuleca într-un film tematic și făcea recomandarea să îți iei niște pantaloni largi în Italia, pentru că oricum îi vei umple. Of, nu știu cum gătesc orice fel de mâncare, că tare bune mai sunt. Cu excepția micului dejun, la care tot încearcă să mă păcălească hotelierii, că așa se mănâncă în Italia, doar un cafe’ și un dolce, mai ales dacă micul dejun este inclus, în rest bucătăria italiană mi se pare fenomenală. Marea afacere a săptămânii de concediu este că în cameră nu avem cântar. Vedem noi acasă cum stăm cu kilogramele. Nu știu cum fac mâncăii ăștia de italieni, că toți pari supli și în formă, pentru că eu pap tot și nu mă mai încap hainele după două zile. O fi de la amărâtul ăla de mic-dejun.

Fac un exercițiu de imaginație și încerc să îmi dau seama cum ar arăta Monalisa cu bot de rață umflat cu colagen, exersez acum pe alte tablouri de doamne și domnițe. Apoi urmează picturi cu scene de luptă. Incredibil și fascinant, orice biserică și orice muzeu glorifică modurile în care oamenii s-au chinuit să omoare oameni. Ca și eroul de la Maraton, erou, sfânt sau martir ajungi doar prin moarte, și nu dintr-aia simplă și ușoară. Decapitați, tăiați bucățele mai mici sau mai mari, înjunghiați, răstigniți cu capul în sus sau în jos, trași în tot soiul de țepe, arși, înecați, găsești toate atrocitățile din istoria omenirii descrise detaliat, eventual și cu încântare. Am mai spus, Sfânta Cecilia este una dintre preferatele mele.

Am căutat o statuie a unui mistreț, dacă îl freci pe bot cică îți aduce noroc sau te întorci în Florența, sau ambele. Fiind un mistreț parșiv, trebuie să îi pui și o monedă în bot, pentru că nu pupi noroc gratis nicăieri, mai ales în Italia, care are o tradiție deosebită în iertarea păcatelor pe bani. Stând la coadă pentru poza obligatorie la botul mistrețului, gândindu-mă dacă îl păcălesc cu o fisă de 50 de bani, m-a izbit așa, o idee. Străzile sunt pline de cerșetori, care nu sunt la fel de fericiți ca ceilalți că vine toamna, care întâmplător și tradițional este înainte de iarnă. Cerșetorii din Florența nu au profesionalismul, invaliditățile  și amputările celor din Istanbul, sunt întregi, insistenți și le este foame, se pare că sunt cei mai fomiști oameni care nu își caută de muncă. Jumătate negri, restul rromâni și puțini de alte naționalități, românii cer bani în italiană și te înjură în românește în timp ce îți zâmbesc calin.

E, ceea ce m-a izbit a fost că lumea dă greu bani unui om, căruia poate chiar îi este foame, dar aruncă bani într-o fântână sau în botul unui mistreț, sperând ca asta să le aducă noroc. Asta da empatie.

Morala rămâne aceeași, ca în minunatul film Filantropica. “Bă, mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește nimic!”.

După trei zile, ceva muzee și patruj de chiese am plecat spre Bologna, alt oraș în care aveam impresia că nu am stat destul si nu văzusem destule basilica. Mă tot jur că nu mai intru în muzee, tot mai greșesc. Milioane de tablouri, o parte sunt selfie-urile medievale, o altă parte sunt poze de la masă, să ne arate ce mâncau. Nimic nou sub soare.

Spre deosebire de Florența, Bologna este plină de italieni. Florența părea sub ocupație asiatică, aici parcă sunt numai localnici, ceea ce mi se pare foarte tare, iată, în sfârșit am ajuns în Italia. Mamă, cât pot sa vorbească oamenii ăștia. Cred că de aia nu am avut curaj sa iau un bla-bla car. Cică e cu calificative în funcție de cât de vorbăreț ești, bla, bla-bla sau bla-bla-bla. Ce frate, ăștia sunt doar minim 3xbla.

Partea plăcută în Italia este că nu duc lipsă de biserici. Și nici de ceasuri. Combinația biserică+ceas este cea mai mișto. Cea care se auzea în cameră bătea clopotul din jumate în jumate de oră. Noaptea. Nu simplu, adică dong. Nuuuu, e ora 3, face dong de trei ori. E 3.30? Dong X 3 plus ding. Te trezești și te întrebi. Oare a făcut dong-dong-dong sau dong de patru ori? Ca să te convingi aprinzi și lumina și vezi că e 3.28 și înjuri mecanismul imperfect. Nu contează, oricum îl voi verifica și la 4.30,5.30, că pe urmă mă ia somnul…

Bologna mi-a plăcut poate mai mult decât Florența, probabil tocmai datorită senzației că este un oraș locuit, nu unul turistic. Este prima excursie din ultimii ani în care nu folosim non-stop umbrela și nu uscăm zilnic rufele, și este tare bine. Nici prea frig, nici prea cald, recordul nou ajunge la 29.000 pași, of, dacă mai ieșeam un pic treceam de 30.000.

Evident, la plecare ne luăm la revedere de la patru românce cu codițe care au monopolizat automatele de bilete și care ne oferă m…ie după ce ne descurcăm singuri. Le urăm la fel.  Zborul de întoarcere a fost o încântare, cred că ne ajunseseră urările fetelor, decolarea prin nori și ceață a fost cu niște turbulențe care ne-au ridicat la propriu din scaun și ne-au adus un pic mai aproape de Dumnezeu, măcar până la aterizare, de se auzeau numai rugăciuni cu haoleu, mânca-ți-aș. Pofta de aplaudat de la aterizare o depășește pe cea de la Atheneu, de la Festivalul George Enescu.

Acum normal ar fi să încerc să îmi aduc aminte cinci nume de biserici și să spun cam ce era înăuntru. Habar nu am… Da, dar mâncarea este foarte bună.

Săptămâna ”sportivă” a strâns doar 1,8 km înot și plimbare de 95 km, că nu știu ce să mai trec la activități.

Ilustrație: Ello.co

Comments

comments

Previous post

Recomandare. Duatlon la Curtea de Argeș

Next post

Pe scurt. Denisa, Hercules și ceilalți

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *