Coltul Consumatorului

Portret de alergător la 50 de anișori

Alerg.ro iulie 14, 2013

FacebookTwitterLinkedinPinterest

”Salut, sunt Adrian şi am împlinit 50 de ani”. ”Saluuuut Adrian”, răspunde un cor prelung de doamne şi domni. Altfel, de ziua mea am vrut să alerg 50 de kilometri.

de Adrian Mila

Nu mi-a plăcut niciodată când era ziua mea, acum nu am nici un motiv suplimentar de fericire. Nu sunt un pupăcios la grămadă, când eram mic de ziua mea se părea că trebuie să fiu tras de urechi ca să cresc şi în plus trebuia să merg cu o cutie mare de bomboane la şcoală, pe care, culmea supliciului, trebuia să o împart cu alţii.

Acum îmi creştea tensiunea numai când mă gândeam la eveniment. Una este să te plângi că eşti la capătul superior al categoriei de vârstă la unele concursuri de alergare, altfel este să termini cu categoriile care încep cu cifra 4.

Bolnav de sindromul Peter Pan, personaj care mi-a fost întotdeauna simpatic, mi-au revenit în memorie toată săptămâna două replici memorabile. O colegă întorcându-se de la primărie şi spunându-mi nervoasă acum câţiva ani „m-am săturat să mă tot rog de boşorogi de 45 de ani” şi un inginer venit acum un an să discutăm de o posibilă angajare, zicându-mi „mai am o ofertă, dar nu pot să lucrez cu un boşorog de director de 50 de ani”.

Aşa că mă îndrept în goana către „nasol momentul, mişto tortul”. Că să nu zic colivă, că am ajuns să îl parafrazez pe Nicolae Dide.

Joi 11 iulie mă trezesc înainte să sune ceasul. Deh, semn de bătrâneţe, se pare.

Stau cu ochii în tavan şi încerc să fac un control. Mâinile se mişcă, dau din degetele de la picioare, totul pare în ordine. Sar din pat, apoi îmi dau seama că un om la etatea mea ar trebui să fie mai prevăzător şi să nu facă eforturi bruşte.

Mă duc în baie, mă uit în oglindă şi mă aştept să mă sperii. Pe naiba, acelaşi individ pe care îl ştiu de vreo 50 de ani se uită la mine din oglindă cu un rânjet suspect.

Deşi nu credeam, la prima analiză reiese că nu s-a schimbat nimic vizibil în noaptea care a trecut, deşi eram convins că viaţa va fi altfel. Ca să trec mai uşor peste şocul psihologic, mi-am propus să alerg 50 km. Dacă vremea este bună alerg pe Transalpina, dacă este nefavorabilă făceam orice alt traseu posibil. Pare cam mare distanţa, dar nu pare de neatins.

De obicei, pentru un maraton mă antrenez patru luni şi vreau (până acum am reuşit la cele 4 maratoane de plat la care am participat) să nu merg şi să nu mă opresc la punctele de alimentare. Acum nu am făcut un antrenament dedicat şi mă gândesc să fac o scurtă pauză la fiecare 7-8 km, că nu dau turcii şi nu am nici un barem de timp.

Am plecat spre Transalpina exact aşa cum fac mereu. Cu o oarecare idee despre ce vreau să fac şi cu o foarte vagă idee a traseului. Unul dintre foştii mei şefi zicea : „Adriene, las-o naibii de treabă, suntem injineri, nu ne conducem după senzaţii”.

Doar că eu m-am condus mereu după senzaţii, care de obicei nu mă înşeală, sau nu mă înşeală mult.  Am o oarecare capacitate de aproximare care îmi dă mereu acelaşi rezultat cu cel reieşit din calcule aprofundate. Dacă eu eram ceasornicar elveţian, alta era istoria ceasornicăriei. Aveaţi numai ceasuri pe care scria „este cam ora 12, este cam 12 jumate şamd” Dar nu se opreau şi nici nu rămâneau în urmă cu mai mult de 30 de minute…

Revenind… Ca punct de plecare am ales Rânca. Nu prea îmi place staţiunea, mi se pare un loc de dormit şi cam atât, cu pensiuni înghesuite, cu case în construcţie sau neterminate. Rămâne pentru mine departe de un decor fabulos.

La ieşirea din Rânca mă pregătesc pentru marea încercare. Sunt cam la 1600 metri altitudine, urmează să urc de două ori peste 2100 m înainte de o coborâre lungă, care nu ştiu exact unde se va opri.

Îmi iau cu mine o centură cu două bidoane pe jumătate pline şi câţiva prieteni: Freddie Mercury, Gotan Project, Paolo Conte, mai scapă câte o vorba şi Mărgineanu, Dona Doru Siminică, Annie Lennox, AC/DC, Supertramp într-un talmeş-balmeş care mă duce între iad şi rai.
De la început m-am gândit că alergarea asta parcă va fi viaţa mea. Nu ştiu de ce. Alergând singur, cu familia care mă aşteaptă cu maşină la fiecare 8-9 km, am timp să mă gândesc la toate prostiile.

Dau din umeri, fac două rotaţii de glezne şi pornesc uşor în alergare la deal. Mă uit la o pantă care pare că nu se mai termină şi la maşinile care mă depăşesc şi devin din ce în ce mai mici. Trag ca la plug, brazdă adâncă, nu făcusem nici un strop de încălzire şi acum mi se părea că bat pasul pe loc. Până pe la km 6 trag la deal şi mă gândesc intrigat că nu îmi aduc deloc aminte să fi avut o copilărie atât de chinuită.

De sus, din zona Pasului Urdele, cel mai înalt punct al şoselei, se vede superb. Peisajul este fabulos. Am prins o vreme perfectă, cer senin, doar vreo 10 grade, dar este bine (până când dau de un vânt care mă nefericeşte un pic), vizibilitate maximă. Mă simt că un cocoş cocoţat pe mormanul de bălegar şi aş chiui un pic.

Începe prima coborâre şi nici nu îmi dau seama în extazul alergării că am coborât sub 4:45 min/km, alerg la vale, muzica merge, fac prima oprire şi iau nişte apă.

Mai am încă o urcare de vreo 150 metri până în Pasul Muntinu (2103 m), mă salută nişte flăcăi, mă înjură un şofer, toată lumea este a mea. De sus văd până departe, şoseaua coboară în serpentine spre Obârşia Lotrului. Km 12, mă gândesc ce făceam la 12 ani, schimbam cartierul şi şcoala. Ce o mai face Carmen cea pistruiată care schimba desenul ei cu al meu în clasa a V-a ? După tupeu cred că putea să ajungă departe.

Începând cu km 13 nu prea mai judec. Pentru încă 10 km alerg la vale cât mă ţin picioarele, mai fac o realimentare pe la km 16, după care măresc volumul la muzică şi nu mă mai gândesc la nimic. Freddie cânta „we are the campions”, poate ei sunt campionii, eu nu , dar acum mă simt învingător. Freddie cânta „who wants to live forever” şi eu alerg, alerg repejor şi sunt de acord cu el. Nu ştiu de ce înaintarea în vârstă se consideră că aduce şi înţelepciune, că la mine nu se aplică. Alerg şi plâng, alerg. Şi râd.

Cam pe la ora când eu sunt pe la km 24 începe alergarea de grup a tineretului din Parcul Tineretului. Pe Transalpina, soţia mă însoţeşte până la următoarea oprire, eu fiind convins că în sfârşit o să adopt acel ritm cu care aveam de gând să alerg în cursa (cam 5:30 min/km era viteza în planul meu iniţial). Deşi în parc aleargă mai încet, acum are chef de alergare şi virăm în viteză la dreapta pe albia Lotrului, spre Voineasa. La 25 de ani a venit copilul, care acum are jumătate din vârsta mea, ca într-un exerciţiu de matematică.

Aproape de km 33 am iar haltă de realimentare. Luasem un gel şi un baton, este mai cald acum şi bag iar apă. Este prima oprire la care îmi trece prin cap să mă aşez. Mă simt bine, mă dor un pic încheieturile de la mâini şi genunchii, dar totul este ok. Nici nu ştiu de ce m-am aşezat. Aşa, de kiki. Începuse să mă doară şi spatele şi mă întind pe un prefabricat de beton. Închid ochii, ridic mâinile şi deodată ameţesc. Aşa , întins, ameţesc şi nu ştiu de ce.

Mă strâng cu greu, iau cu mine apă şi pornesc iar în alergare. În mai puţin de 500 de metri mi se blochează gambele, total şi dureros, am nişte crampe cum nu am prea avut în scurta carieră de alergător. Încep să șchiopătez, încerc nişte manevre de masaj, show must go on, dau jos jambierele dar degeaba.

Încep să merg şi să sper să îmi revin. În curând sunt depăşit de maşina de suport, mai arunc un praf anticârcel în bidon şi le fac semn să plece încă 5 km. La 32-33 de ani am avut prima lovitură de la viaţă.

Sunt 5 km grei. Reuşesc să alerg şchiopătând, după câteva sute de metri sunt nevoit să merg şi tot aşa. Mă salvează nişte fragi gigantici, fac câteva pauze de alimentare cu fragi la care opresc ceasul şi uit să îi dau drumul apoi. Dar degeaba, încercările de alergare nu fac decât să extindă cârceii şi la alţi muşchi.

După ceva mai mult de 38 km după Garmin şi 40 km după kilometrajul maşinii îmi recunosc eşecul. De la „indiferent cum, vreau să fac 50 km ” trec la varianta mai cu simț de conservare şi mă mut pe bancheta din spatele maşinii.

Doare. Eşecul doare. Credeam că pot să fac 50 km, nu am putut. Dar a fost şi frumos. Cam în genul lui Zorba. ”Șefule, dar ce prăbușire frumoasă”…

Rămân la constatarea primită de la un prieten care deja a trecut pe aici: ”Adrian, există viaţă şi după km 50. Dar un pic mai altfel”.

Comments

comments