Info general

Primul …

Adrian Ber septembrie 10, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Am avut câteva motive să îmi intitulez relatarea așa. Primul ultra. Prima ediție Transmaraton. Prima alergare oficială pe Transfăgărășan. Primul drum din lume ca frumusețe. Plus motive personale. Primul loc. Primul concurs câștigat.

de Adrian Ber

Totul a început la puțin timp după ce am alergat primul maraton. Phillipides a murit după ce a alergat, dar eu mă simțeam tot mai bine pe măsură ce mai alergam încă unul. Așa că s-a născut întrebarea: Ce e după 42? Și într-o zi îmi trimite soția mea un link: „Ia uite aici. Ți-ar place, nu?” „Evident”, răspund și mă și înscriu.

N-am avut noroc la tragerea la sorți, așă că m-am înscris ca fundraiser. Și primesc într-o zi un email: „Nu știu cum, dar m-au acceptat”, îi zic soției mele bucuros.

Dar emoțiile nu au trecut. Concursul a fost programat inițial pentru luna iunie. Cam tot în perioada în care am avut o problemă medicală, iar doctorul îmi recomandase repaos total timp de trei săptămâni. Așa că vă imaginați cum țopăiam prin casă, ca un copil care a primit o jucărie nouă, atunci când am primit un email de la organizatori, în care anunțau amânarea competiției la o dată ce va fi comunicată ulterior, datorită vremii nefavorabile.

Dar a venit și vremea concursului, 8 septembrie. Am campat la Bâlea Cascadă de unde trebuia să luăm și startul a doua zi. Mi-am ridicat kitul de concurs (aș zice destul de bogat: două tricouri tehnice – cel oficial Transmaraton și unul de la ViitorPlus, cauza pentru care am alergat, buff personalizat Transmaraton, lanterna Varta etc). Și apoi la somn.

Ca de obicei m-am trezit cu vreo trei ore înainte de start, după numai vreo 5-6 ore de somn. Am mâncat, m-am echipat și m-am dus la start. Organizatorii trebăluiau de zor. Unul câte unul apar și concurenții. Cel mai probabil emoțiile și frigul dimineții de munte ne-au făcut să întârziem startul cu doar câteva minute după ora 7. O ultimă poză cu toți cei nouă alergători, numărătoarea inversă și asta e, am plecat.

Îl văd pe Andrei Gligor că o zbughește din prima. După cum mă așteptam, Cristi Ungureanu îl urmează îndeaproape. Mă înscriu și eu în primul pluton. După 2-3 curbe, Cristi preia conducerea. Îl depășesc pe Andrei, dar Cristi ia avans. După primii kilometri, numai buni de încălzire cât să ignorăm frigul dimineții, se profilează în fața mea drumul șerpuit al Transfăgărășanului. Deja ne distanțasem între noi, așa că pe curbele strânse nu îl mai văd nici pe Cristi în față, nici pe Andrei în spate. Dar vin serpentinele și priveliștea se deschide. Cristi deja era cu vreo două serpentine în față, iar în spatele meu – surpriză – Mariana Alexandru îl întrecuse pe Andrei și se ținea destul de aproape.

Primele raze de soarele timide încălzesc muntele și pe noi deopotrivă. Nu pot să nu opresc să admir priveliștea: larg, deschis până la orizont, strălucitor, seren. Trag o gură mare de aer din această minunăție și pornesc. Cabana de la Bâlea Lac, inițial doar un punct pe un colț de stâncă se măreste din ce în ce mai mult. Alerg pe lăngâ cei de la Skycam, le fac cu mâna, și lor și „jucăriei” lor, încă două serpentine și sunt pe platoul de la Bâlea Lac.

Zona începuse să se trezească la viață, așa că apar și primii glumeți. Îmi numără pașii „1, 2, 3, 4, 1, 2, 3, 4, …” și chicotind zic „Hai și noi cu el …” Le zic „Sigur, dar eu mă opresc la barajul Vidraru”. Brusc zâmbetul le-a pierit și a fost înlocuit de un lung: „Ohooo”. Zâmbind, dar de data asta doar eu, mă îndrept spre tunel. Luminile gălbui mă călăuzesc până la final. Deja mă pregătesc mental de coborâre, unde știu că trebuie să trag tare să îl ajung pe Cristi. Dau drumul la picioare, las gravitația să își facă treaba și după vreo 3-4km de coborâre văd că nu are mai mult de o lungime de serpentină. În spatele meu, Mariana ține și ea pasul. „Doamne, cum aleargă fata asta”, îmi trece prin minte.

Între timp mă ajung din urmă și susținătorii mei cei mai înfocați: Ana, David și Maria, cei doi copii și soția mea. Încurajările lor îmi dau puteri și măresc și mai tare pasul. Îl ajung pe Cristi la Capra unde ceasul lui arată arată 1h48min. Aici s-ar fi oprit concurenții de la semi. Sergiu Buciuc, biciclistul nostru imortalizează momentul. Inerția coborârii mă aruncă la conducere. Dar nu pentru mult timp, căci panta se mai domolește, pe alocuri e chiar presărată cu mici suișuri, Cristi trage tare și preia din nou conducerea.

Ziceam ceva de Sergiu mai devreme. Să detaliez. Asistența ultramaratoniștilor a fost asigurată de bicicliști, câte unul desemnat la fiecare doi alergători. Așa că al lui Cristi și al meu, a fost Sergiu Buciuc, alergător și el la rândul lui. Prestația lui a fost excelentă – senzația a fost că formăm o echipă, nu că este doar un simplu asistent voluntar. Multe mulțumiri! Și să vezi ce mică e lumea: avem amândoi un prieten comun, tot alergător – Andrei Vasiliu. Cu care eu am alergat cot la cot la Limassol, iar Sergiu a facut echipă la Ultra Trail Făgăraș.

Dar uite că ne-am luat cu vorba și am și ajuns în coada lacului, la intersecția cu drumul spre Cumpăna. Deja ne distanțasem serios de restul plutonului. La un maraton, obstacolul cel mare îl am de obicei pe la kilometrul 35. Se pare că nici la ultra nu e foarte diferit. Doar că a ținut ceva mai mult și s-a intensificat.

După kilometrul 40 se pare că se vede acest lucru, pentru că Sergiu pompează în mine batoane și izotonic. „Cred că deja am alergat un maraton” îi zic. Mă aprobă. „Dar nu astă e scopul azi, ne oprim la 70km!” gândesc eu.

Se apropie kilometrul 50. Suporterii mei mă așteaptă pe marginea drumului. Smulg un pupic dulce de la fetița mea și, cu puteri noi, dau drumul la alergare. Că doar nu am venit la plimbărică. Acum Cristi este fix în fața mea. Ne tatonăm un pic, simt un mic moment de slăbiciune și preiau conducerea. Dar nu mă detașez, stau aproape. Cristi nu se lasă ușor depășit, „îmi suflă în ceafă” după cum chiar el bine spune. Simt că nu mai e mult, cred că vreo 15 kilometri. Dacă vreau victoria, acum e momentul.

Nu îmi vine să cred ce se întâmplă: tot corpul meu a găsit niște resurse nebănuite și măresc pasul. Picioarele aleargă ascultătoare sub mine, respirația e regulată și simt că mă distanțez tot mai mult. Nici măcar nu trebuie să mă uit în urmă – o simt. „Incredibil, nu cred că ai micșorat deloc ritmul față de început” îmi zice Sergiu.

Maria mă întreabă dacă mai vreau ceva: apă, batoane, banane. „Du-te înainte” doar atât apuc să îi zic în timp ce trec în fugă. Vreau să alerg. Și aș mai vrea să știu cât mai am de alergat. Mi-e frică că nu am să rezist ritmului pe care mi l-am impus până la final. O iau mai ușor pe rampe, aproape mergând în timp ce beau apă sau izotonic.

Fiecare cot pe care îl face șoseaua, urmând lacul, și care m-a tot păcălit în speranța că e ultimul, acum nu mă mai păcălește. Știu că e ultimul, am văzut debarcaderul. Cobor pe lângă un șir lung de mașini, în timp ce o alta trece în viteză pe lângă mine. Sunt fetele de la Viitor Plus care au scos o pancartă pe geam pe care scrie „Haide Adi!” și care îmi fac zgomotos galerie. Nu mă pot abține să nu zâmbesc și le strig „Cât mai e?” „Vreo doi kilometri” Bun așa – pot să trag la maxim de-acum înainte. Dar gândul îmi este întrerupt de vederea barajului, galeria și linia de sosire de cealaltă parte. Vreau să sprintez până la final, dar îmi croiesc cu greu drum printre mașini și mulțimea de turiști.

Ajung la final și nu apuc decât să întreb: „Timp?” Este 12:55. Oho, sub 6 ore. Și plecasem cu gândul la 7 ore, eventual 7 ore și ceva mărunțiș. Este prima dată când câștig un concurs. Și la nici un an de când am terminat primul maraton. Scot eșarfa pe care sunt imprimate numele și urările celor care au donat în numele meu pentru ViitorPlus. Au alergat cu mine tot traseul și le mulțumesc pentru asta.

Poze, schimb de impresii și urale pentru fiecare „ultras” care își face apariția pe pod. Aș vrea să îi amintesc pe toți aici, pentru că toți au realizat o adevărată performanță, dar o voi face în ordinea sosirii: Cristian Ungureanu, Bogdan Lungu, Andrei Gligor, Mariana Alexandru, Liviu Bica, Stanislav Georgiev, Sorin Dediu, Mădălina Amza-Szelmenczi.

Puțin după ora 17, plecăm spre pensiunea Albota, unde va avea loc cina festivă. Pe drumul de întoarcere, Transfăgărășanul pare lung și cu mașina. Dar eu l-am alergat. Da, trebuie să recunosc – mă simt bine.

La premiere, organizatorii ne-au pregătit multe surprize și premii. Top 10 fundraiseri ne-au spus și povestea lor de succes. Organizatorii ne-au promis și o ediție Transmaraton 2013. Iar Teodora de la ViitorPlus mi-a promis o invitație la o campanie de plantare. Căci de data aceasta nu am fost doar alergător.

Dacă ți-a plăcut istorioara mea, încă mai poți dona pentru ViitorPlus și să ajuți la plantarea unui copac pentru copiii noștri.

Foto: Maria Ber

Comments

comments