Am fost curios cum vede Facebook anul meu 2013. Previzibil. Este ca un film american, din cele uşurele şi siropoase dar și cu happy-end.
de Adrian Mila
De fapt este sumarul a ceea ce a plăcut celorlalţi din ceea ce am făcut eu, sau din ceea ce am vrut să arăt. Dar m-a făcut curios şi am început să caut în amintiri. De Moş Nicolae postasem pe Alerg.ro că vreau ca Moşul să îmi aducă alergări multe şi ieftine. Ce a ieşit, a ieşit.
Păi 2013 a început foarte frumos. Cursa ilegală şi imorală cred că a fost prima alergare voioasă. Numele pretenţios ascundea o alergare nevinovată între prieteni, la regim de competiţie. Frig, gheaţă şi voie bună.
A fost prima iniţiativă a anului din ceea ce se pot numi uşor „Bălăureli”. Prietenii ştiu de ce se pot numi aşa. Alergări rapide, cronometrate, cu clasament. Obligatoriu fără taxă, asta fusese prima condiţie a balaurului şef şi aşa au rămas, deşi la un moment dat eu mă gândeam şi la alte variante, care să asigure hidratarea alergătorilor.
Poate cea mai interesantă a fost etapa numită „Terminatorul”, care la unii venise la foarte mică distanţă de o altă competiţie de viteză, o etapă de Beermile. Desfăşurată în Parcul Carol a avut un cros şi o cursă pe scări. Foarte tare, frate.
A apărut rapid varianta uşor modificată a alergărilor, care a purtat numele prescurtat TTR. Simon (Florin Simion – n.e.) a venit cu o propunere pe care ulterior a susţinut-o multe ediţii, din care au fost numărate distinct 16 alergări şi au mai fost unele cu alt specific, StopJoc sau alte idei aparent năstrușnice. Mie mi-a plăcut. Mult. Îmi pare tare bine că Simon bate mai mult de jumătate din oraş ca să vină până în Tineretului.
Am participat şi la prima cursă Forest Run. Aş prefera să alerg în loc să organizez, dar eram intrigat de anumite poveşti organizatorice şi am vrut să le verific, mai ales că imi fusese recomandat să fac şi eu pe organizatorul, dacă tot sunt aşa deştept. Nu merită, eu am avut dreptate.
Pe urmă au venit cursele obişnuite. Semimaratonul Braşov a fost interesant. În mare măsură alergabil. Am alergat la Maratonul de la Cluj, am mai îmbunătăţit un pic timpul de la maraton, dar cursa m-a obosit, nu eram pregătit de maraton. Îmi place, mult, ideea cu stadionul.
Am făcut şi maratonul de la Moieciu, vreme superbă, cursa excelentă, premieră. Semimaratonul Petrom a fost greu şi fără nici o performanţă, doar un regres. M-am întors la Olympus, curios să văd cum va fi, dacă doare la fel. Nu a ieşit grozav, am făcut mai puţin decât anul trecut şi mai mult decât aş fi vrut. O cursă prudentă şi destul de chinuită.
Cozia, traseul scurt, mi-a plăcut foarte mult, foarte alergabil, pepenii aleşi pe sprânceană şi tăiaţi profesionist. Am ajuns şi la Maratonul Retezat, munte superb, traseu dificil, foarte tehnic şi (pentru mine) puţin alergabil. Munte frumos, experienţe discutabile, nu ştiu dacă mă întorc. Poate, cine ştie, ca să îl cunosc pe gospodarul primitor de la Cabanele Albastre, care mă ameninţa la telefon că mă caută el pe mine, să discutăm ca bărbaţii, faţă în faţă.
La Ciucaş am mers pentru a treia oară la maraton, îmi place cursa, mă cam dezumflase taxa, dar am mers, să fie un echilibru între participarea gratuită de anul trecut şi taxa de anul acesta. Noutatea a fost vremea năbădăioasă, vânt, ceaţă, frig, un pic de ploaie. Până acum fusesem privilegiat şi am avut parte doar de soare şi vreme frumoasă la cursele montane. Ei bine, cursa a fost şi mai frumoasă în condiții meteo ușor nefavorabile.
A trecut Maratonul Internațional București, MIB, am mai făcut un semimaraton, iar un PB cam chinuit, dar măcar a fost PB, Azuga a schimbat şi ea vremea şi a bagat un pic de noroi: I love mud. Maratonul Piatra Craiului, MPC, cam încheie competiţiile mari ale anului, din fericire cu succes şi un alt PB, ceea ce nu era aşa de greu, fiind abia la a doua participare.
Hmm. Nici nu ştiu dacă am scăpat vreo cursă sau nu. Le-am enumerat fugitiv, din memorie. Dacă ar fi să fac o caracterizare a anului 2013, aş zice că a fost anul cauzelor. Nu am văzut niciodată o asemenea avalanşă de cauze. Am înţeles şi am sprijinit 
alergările cu donarea integrală a încasărilor către cauză, la un moment dat am fost intrigat când am văzut câţi alergători au devenit colectori de donaţii. La un moment dat am avut senzaţia că toate solicitările sunt ceva de genul „fă şi tu o donaţie ca să alerg eu” şi am pus stop solicitărilor, mi se părea ciudat, unii plătesc şi alţii aleargă. Probabil este normal când nu eşti alergător, dar pentru cercul mic de alergători mie mi se părea un pic ciudat. Îndemnul de acum câţiva ani, „hai să alergăm împreună” îl vedeam acum la modul „noi alergăm, voi donaţi”. Poate greşesc, nu ar fi nici o noutate să greşesc.
La începutul anului mi-am propus să alerg cel puţin 3000 km, nu ştiu dacă voi reuşi să fac nici măcar 2500. Probabil nu, nu am verificat încă. Nici nu contează.
Cred că pe la jumătatea anului am lovit zidul. M-a lovit runner’s blues. Mi-a dispărut pofta de alergare, motivaţia, plăcerea. De unde alergarea era zona unde mă refugiam, unde uitam de mine, acum mi-a dispărut refugiul, a dispărut liniştea. Întrebarea „sunt curios cât o să te ţină pasiunea asta” îşi găsise un răspuns neplăcut. E naşpa, nu mă mai ţinea. E ca şi cum vine Moş Crăciun şi îţi ia înapoi cadoul. Nasol momentul. S-a stricat jucăria. Se pare că, de bine, de rău, momentul a fost depăşit, am reușit să sparg cuşca şi să regăsesc plăcerea alergării.
Nu am spus care au fost cele mai frumoase alergări ale anului. Păi cele mai frumoase alergări ale anului nu au fost cele competitive. Au fost alergările cu prietenii. În parc, o mică evadare la Cernica sau prin oraş, un TTR, o alergare cu pante şi scări în Romniceanu.
Cele mai deosebite şi mai frumoase? Fără nici un termen de comparaţie, pentru că sunt la superlativ, Ultradacicus şi Maratonul Saxon au fost extraordinare. Ghidul Hadrian (Lupu -n.e.), care face recunoaşteri peste recunoaşteri ale traseului, documentări, compania, alergarea, peisajele, nu am cuvinte să le caracterizez.
La început de decembrie a venit şi cursa de care auzisem de câteva luni, Maratonul Melcului Vijelios, transmisă întâi pe „canale”, ajunsă rapid subiect de „presă” şi invitaţie pe Facebook. Eu nu pot să alerg maratoane aşa, că vrea Melcu’, şi am luat doar o juma. Câte emoţii a avut Melcu’, pe care l-am lăsat să îşi care povara singur, nu ştiu, dar a fost tare plăcut. Cel puţin pentru mine. Este un bairam cu prietenii, „e ziua mea, fac 42 de ani si 195 zile și te invit să alergăm un maraton la pădure”. Fain tare.
Ce le face deosebite? Nu ştiu. Atmosfera cred. Compania. Buna dispoziţie. Traseul. Este ceva în aerul lor care o pot determina pe soţia mea să îşi dubleze distanța şi să alerge primul maraton, altă doamnă aleargă primul semimaraton, alţi domni aleargă primul lor maraton. Pe teren dificil, cu pante, cu şanţuri, cu denivelări, distanţele nu mai par un obstacol, nu mai par o problema, timpul se dilată, nu mai are importanţă şi poate te teleportezi un pic în copilărie, fără să ai Alzheimer.
Cât îi costă pe organizatori evenimentele astea? Nu ştiu exact. Cred că mult. Dar am senzaţia de dar făcut din inimă şi de împărtăşire a lucrurilor frumoase. Uite, hai să vezi şi tu ce locuri frumoase am găsit şi să ne bucurăm împreună.
Aşa că ar fi păcat să nu termin anul cu un Forest Run la Mogoşoaia, un TTR prin Tineretului şi o alergare urbană în haită pe 31 decembrie. Ce o fi în 2014, mai vedem. Oricum, anul ăsta nu i-am mai scris public Moşului.
Romanian
English