Singurii mușchi pe care mi i-am lucrat bine în ultimele zile au fost cei ai… nărilor. Da, bre, am făcut nişte muşchi rari la nări de atâta suflat mucii. Asta pentru că am răcit. Rău de tot. Atît de rău încît pînă și Angelinei, dacă s-ar fi oferit să mă ajute, nu i-aș fi putut cere mai mult decît niște… batistuțe. Altfel zis, jurnal de atlet urban, săptămâna 17-23 octombrie.
Luni
La indecenta oră 5:00 pot doar să constat că sunt varză. Mă dor muşchii, gâtul, capul, ochişorii. Sunt obosit şi cu un pui de răceală.
Iau două pastile, un mic-miculeț dejun şi mă târăsc spre sală.
Aerul de la piscină e cald, apa pare rece. Rezist 80 de bazine, după 50 minute mă dau bătut. Parcă mi-au îngheţat tălpile, am o senzaţie de frig la spate, apa este neplăcută şi aparent onctuoasă, coclită şi cu accente cremoase.
Renunţ să mai îmi spăl oreleul cu apă sărată şi cu clor, sinusurile mele suferă şi mă apucă un strănut.
Plusez cu o saună, în încercarea de a mă încălzi, idee creaţă, adaug şi un duş cald-rece, după care transpir apoteotic, numai bine de ieşit afară.
Marţi-miercuri-joi
Zob. Iau pastile ca pe bomboane şi au acelaşi efect cu nişte bomboane. Mă dor toate, energia este zero, dacă ar apărea Moş Crăciun şi m-ar întreba ce îmi doresc, ce vreau cel mai mult, ar primi acelaşi răspuns pe care i l-aş da şi Angelinei Jolie. Dacă apare în neglije (Anjelina, nu Moşu) şi mă întreabă languros ce poftesc, desfăcând promiţător o clemă, un nasture, o bretea, mă rog, ce are pe acolo, singura replică smiorcăită ar fi „vleau batituțe, multe batituțe”. Cred că am făcut nişte muşchi rari la nări de atâta suflat mucii.
Joi seară trebuia să ajung în centru. Cu maşina nu mă încadram în timp, aşa că mai iau o batituță, rucsacul de vreo 7 kile şi bicicleta. Ajung imediat la destinaţie, ie-te-te, parcă trecu răceala. Când am plecat din nou spre casă am plecat pe pista de pe Calea Victoriei. Aproape de ora 21, pista este plină de biciclişti, frate. Mă înfiltrez în şir, în faţa mea este unul cu un soi de contrabas în spate (mă rog, era o chitară, dar mai exagerez şi eu), vreau îl depăşesc cu elanul celui care a bolit câteva zile şi acum se simte bine, şi mă blochez în spatele lui.
Toţi bicicliştii se opresc, neaşteptat pentru mine, la un semafor pe roşu, la care nu trece nicio maşină, că nu are de unde şi nici un pieton. Mă uit la ei, parcă aş trece înainte, mi se face ruşine şi stau la semaforul pustiu. Şi roşu.
Apoi alt semafor, la fel. La naiba, am stat în noapte la toate semafoarele care se înroşeau în faţă noastră, şi erau destule. Frână, stop. Pedală, frână, stop. Frumoasă lecţie, e clar, se schimbă mentalitatea romanului.
Vineri
Prind curaj, bici matinal, să transpirăm puţin. Seara, pe la 19.00 plec pe Calea Victoriei. Se pune roşu, frânez, he-he, sunt corect. Pe lângă mine fulgeră un biciclist, numai că nu mă înjură. Mă uit ca prostu la semafor, roşu. Fac botic. Vaaaai, alt biciclist. Roşu, sufăr, boticul meu îl întrece pe al Anjelinei, dar rezist stoic, e roşu, la naiba. I-am prins din urmă abia pe la Casa Armatei, când au sprintat pe stânga croşetând nişte maşini, normal, ar fi fost ciudat să meargă pe dreapta. Nu mai înţeleg nimic, psihicul meu labil se zbuciumă.
Sâmbătă
Mă trezesc gong. Mă dor sinusurile, mă doare ceafa, mă dor ochişorii, parcă aş fi după o beţie cu sirop de pătlagină. Mă târăsc, pastile, cafea, bărbierit, ce naiba fac azi? Hai la sală, că ies într-o pierdere dramatică săptămâna asta, poate alerg un pic pe bandă şi ceva bicicletă eliptică.
Când să intru în vestiar mă uit la bazin. Ce naiba se întâmplă, este ceva defect? E revizie? Bazinul e gol-goluţ, nu de apă, ci de oameni. Oare am reuşit să îi îmbolnăvesc pe toţi? Bazinul îmi zâmbeşte albastru, apa îmi face cu ochiul, sunt caldă, ne jucăm un pic împreună? Yupiiiii, şortul zboară înapoi în rucsac, papucii iau locul adidaşilor şi aterizez direct în piscină. 80 de bazine de răsfăţ, până s-a umplut bazinul de puradei, doamne, domni şi domniţe. Plus scame.
Life is good. Merge şi sauna, mi-a trecut şi durerea de cap.
Duminică
Am mai puţin de o săptămână până la următoarea încercare, duatlonul Pegas. Ce naiba a fost în capul meu, nu ştiu, dar m-am înscris. Nu am mai alergat, în primăvară am luat o cursieră cu care am făcut abia vreo 550 km şi pe care nu mă prea descurc. Ideea că sunt vicecampion naţional la duatlon (la categoria de vârstă, bre), poate să amăgească doar un necunoscător al sistemului, pentru că eu nu am nici o legătură cu calităţile necesare acestei curse.
Hai să facem un pic de verificare, că abia am făcut revizia la biclă. E uşurică (în comparaţie cu celelalte fete din casă) şi vioaie, dar şaua mă atacă pe la spate, poziţia ghidonului mă oboseşte şi nu îmi place. Cervicala, umerii, mâinile, toate suferă, şi nici picioarele nu se bucură prea tare.
Mă echipez şi plec spre ghost-town, conform recomandărilor specialiştilor. Făcut pe banii noştri, urbanism adevărat în pustiu, stradă cu patru benzi, trotuare, marcaje rutiere, canalizare, staţie de epurare, nume de străzi, tot ce trebuie. Mai puţin trafic, că este zonă de uz privat, Băneasa, parcul rezidenţial. Dau câteva ture încercând să mă acomodez cu Scottie, cauciucurile subţiri şi tari mă atacă la orice denivelare la care nu sunt atent, dându-mi câte una în încheieturi şi în clopoţei.
Am rămas cu gura căscată în faţa a doi fazani şi a trei doamne de fazani, lejer indolenţi, care aveau treabă prin buruieni sau traversau nepăsători drumul. Nu am apucat să fac poză, am sperat doar că zonele verzi scurmate să nu fie cu urme de mistreţi.
Mişto zona, am făcut în total 50 km, să mă bucur de şaua aia oribilă şi ea de mine.
Ziua a continuat cu distracţie tip Ikea. Nu sunt un mare admirator al fenomenului Ikea, deşi nu refuz niciodată un hot-dog de 1 leu, dacă am ocazia.
Ciclic apar nişte necesităţi. Trebuie să schimbi ceva în casă, trebuie, e musai. Un dulap, o canapea, o comodă. De obicei cumperi ceva foarte asemănător, că şi data trecută ai ales ceva care trebuia musai cumpărat, şi când îl montezi constaţi că e la fel cu cel abia aruncat.
Eu nu înţeleg ce se întâmplă la Ikea. Toată lumea a rămas fără mobilă în casă? Toţi şi-au luat case noi? Ce naiba fac toţi acolo sâmbăta şi duminica, că nu mai ai loc nici pe câmp să parchezi? Mă aşez la cantina aia sovieto-suedeză care l-ar fi făcut gelos pe Ceauşescu, mănânc nişte semipreparate congelate după ce am stat la o coadă enormă şi mereu mă întreb ce caut EU acolo.
Acum am căutat un dulap. Mă rog, nu azi. Un dulap am căutat acum vreo două săptămâni, dar mi se oferea soluţia să iau dulapul şi să vină rafturile peste două săptămâni. Bună idee, să arunc dulapul vechi şi apoi să aştept. Sau să stau cu pachetele prin casă. Mă rog, am revenit după câteva zile, cu altă soluţie de dulap. La ora 21, în cursul săptămânii. Ok, dar nu avem uşile, vin mâine dimineaţă la ora 5. Revin a doua zi, au apărut uşile, dar a dispărut un cadru, pot să cumpăr uşile şi să le aşez în aer, împreună cu rafturile care vor levita prin cameră. Mişto, ca şi cum aş merge la o nuntă cu un costum mişto, dar fără pantaloni. Cămaşă brici, papion, sacou, nădragi nema.
Am zis că e clar, trei eşecuri consecutive sunt un semn, renunţăm la dulap. Nu am renunţat şi am luat în final un dulap, căruia îi lipseşte doar o uşă. Dar va veni, sper, odată şi odată.
Aşa că restul zilei de duminică am demontat şi montat mobilă, ocazie potrivită să dezvolt repertoriul de înjurături demn de un taximetrist şi să mai utilizez din plasturii din casă.
Acum îmi zâmbeşte un dulap fără uşă, ca o Mona Lisa ştirbă, dar cică vor veni 30 de uşi, aşa scrie pe sait. Le aştept cum aştepta Penelopa pe golanul ăla de Ulise, care a luptat doi ani şi a făcut 20 pe drumul de întoarcere.
Săptămâna asta jalnică, în care am avut limba mai albastră de la Decasept decât un chow-chow, acumulează două zile de bălăceală, adică 3,6 km înot şi 80 km de bicicletă. Pegas, păzea, că şi odihna este o parte din antrenament. Şi asta mi-a ieşit de minune în ultimele săptămâni.
Imagine: Clara Luzian
Romanian
English