luni, noiembrie 25 2024
Mă recuperez. Am primit voie să înot, ba chiar să și alerg sau, mă rog, să mă deplasez puțin mai repede decât la pas. Am nevoie însă de o nouă provocare, așa că m-am gândit să încep să abandonez, că pare să fie la modă. În continuare ar fi trebuit să citiți file dintr-un jurnal, dar aveți mai mult parte de gânduri, obsesii și bancuri bune.

[Adrian Mila]

Două luni de la operaţie, recuperarea merge înainte. Puteam să pun pariu că după două luni sunt ca nou, chiar dacă nu fac kinetoterapie. Nimic mai fals. Tot mai apar dureri lombare răzleţe, tot nu pot să stau în scaun prea mult timp, tot nu am pătrăţele. Dimpotrivă, am mingiucă, montată frumos, în faţă, alături de colăcelul subcutanat.

Şedinţa de kinetoterapie deja bate spre trei ore şi începe să ceară un timp care nu prea este disponibil. Progresele sunt clare, dar lente pentru răbdarea mea.

În sfârşit, primesc acceptul să alerg. Uraaaaaa! Ştiţi povestea aia, cu turistul în Tokio, merge cu maşina ore în şir, îi sunt prezentate zeci de clădiri, peste tot numai beton. Ghidul îl previne emoţionat: gata, acum trecem prin natură. Zbang, trec printre câţiva copaci. Gata, aţi văzut, am fost în natură. Cu viteza asta de vară norvegiană, ştii, în 17 iulie a fost vară, dacă ai fost foarte atent am alergat şi eu.

1 minut alergare, 1 minut pauză. Ok! Câte ore? Păi 3 repetări… Viteză? Mers 6 km/oră, alergare 8….

Cam aici am ajuns, mă simt ca Iţic după ce băgase în casă şi capra şi vaca şi găinile şi raţele. E greu, dar dacă încep să le scot în curte parcă viaţa devine mai uşoară.

Pentru că am fost cuminte şi am păpat tot, Moş Crăciun îmi face un cadou, îmi dă voie să merg la piscină. În sfârşit cu voie, că mai sărisem gardul de vreo douăori. Of, ce bine e în apă… Cam tulbure, iar nu merg filtrele-pompele, cam sălcie, dar ce bine e în apă, frate.

Am strâns nişte echipament cumpărat complet aiurea, că era la ofertă şi abia aştept să îl folosesc. E evident că labele nu fac bine la coloană, ochelari mai am două perechi, de palmare nu e cazul, ce naiba să fac cu pluta? Şi mai vroiam să iau nişte prostii, nu ştiu cum de m-am abţinut. Sâmbătă am înotat de voie, duminică am ţinut socoteala, 1200 m în 45 minute de bras şi spate. Craul câteva bazine, vreo 4, vai de mama lor, nici înainte nu eram de fală, oricum.

În loc să ies cu bicla fur câte 20 minute de biclă staţionară, că sunt încă băiat cuminte şi ascultător.

Nu prea sunt lămurit ce naiba voi face în viitor, probabil ar trebui să schimb ceva în rutina de activităţi. Până acum bicicleam, mergeam la bazin, alergam puţin şi asta nu a ajutat, poate a şi cauzat. Deci, ce naiba să fac în continuare? Habar nu am. Probabil ar trebui să abandonez.

Mda, asta ar fi o idee.

Anul ăsta s-au purtat, în afară de bărbi şi freze cu briantină, două trenduri. Descalificările şi abandonurile.

Eu am crescut cu nişte eroi. Nu îmi fac idoli, dar îmi plăceau nişte eroi, indiferent că erau Greuceanu, Făt Frumos sau Winetoo, exista ceva tare care bătea tot. Pe urmă a apărut Bruce Lee, care a bătut tot, până nu a mai bătut deloc, pe motiv de deces.

Dar în principiu existau nişte băieţi tari, care mai mâncau nişte bătaie, dar întotdeauna se ridicau de jos ca Van Damme şi îi băteau pe ăia răi. Partea mişto în filme asta e, că binili învinge.

În urmă cu mai mult de 20 de ani am avut o experienţă interesantă. Am plecat la muncă în Germania, eram teoretic pe post de maistru, dar şantierul era într-un deficit acut de forţă de muncă, din 20 de muncitori ajunseseră la muncă 12 inşi, dintre care erau un macaragiu, un translator, şefu de şantier şi eu.

După vreo săptămână, văzând că nu prea am de lucru şi s-ar putea să mă trimită în ţară, m-am băgat la muncă. Tânăr, cu vreo 10 kile mai puţin decât acum, eram piele şi os, fără habar, dar dornic de muncă.

Şi mă bag unde era de lucru, la săpat fundaţii. Ha, ce mişto, facem muşchi. La 7 dimineaţa am început să sap, era un pământ roşiatic, nisipos, mergea cazmaua brici în el. Fundaţia era enormă, vreo 6 metri cubi, entuziasmul meu era şi mai mare. Fiecare luase câte o fundaţie, după prânz venea betonul.

Spre surprinderea mea se termină pământul nisipos şi dau de bolovani, de argilă, pe scurt, dau de greu. Mă uitam din ce în ce mai disperat la ceas, pe marginea gropii mai apărea câte un coleg maramureşean, în pauză de ţigară, care mă măsura din ochi şi mă întreba dacă mere. Mere, mere.

Vă este clar cum s-a terminat? Am sărit, doar eu, peste pauza de masă, curgeau apele pe mine, eram epuizat, pe marginea gropii stăteau opt maramureşeni şi o cifă care se rotea, aşteptând să termin eu treaba, ca să toarne betonul.

Până atunci eu mai ajutasem câte un fierar, un dulgher, acum, spre surprinderea mea, nu a venit NIMENI să mă ajute, toţi au stat şi s-au uitat până am nivelat săpătura aşa cum trebuie, la cota la care trebuia. E simplu, ei îşi făcuseră treaba. Te-ai băgat? No, atunci meri pân la capăt, dom injiner. În ziua aia îmi ieşise de pe spate un muşchi lombar care a intrat la loc doar după vreo lună, dar am terminat singur de săpat. Te-ai băgat? Taci şi sapă.

Sincer, nu am chef să judec pe nimeni. Nici pe naţionala de fotbal, care mănâncă bătaie de la ţări cu populaţia cât jumătate de Bucureşti, nici pe Halep, care este cea mai bună jucătoare de tenis din România dar are un complex al locului 1, nici pe vreun alergător. Este simplu: nu împărţim nici munca, nici beneficiile. Nu participă pe banii mei, nu împărţim banii obţinuţi de ei. Evident că mă bucur dacă ei înving şi îmi pare rău dacă pierd, dar asta e, eu cu treaba mea, ei cu treaba lor. Dacă un fotbalist îmi spune să ne vedem de treabă, să intrăm noi pe stadion dacă suntem aşa deştepţi, atunci se schimbă situaţia şi încep să mă enervez. Probabil de aia nu mă uit la fotbal.

Anul ăsta a plouat în alergare cu abandonuri, atât de la profesionişti cât şi de la amatori. Dar chiar nu vreau să judec acest lucru, v-am spus, nu au participat pe banii mei, ţin cu ei, îmi pare rău, dar asta e… Capul sus, analiza greşelilor, dacă au fost, muncă, poate data viitoare va fi mai bine.

Ceea ce m-a uluit au fost freamătul de pe Facebook şi avocaţii abandonurilor. M-au mirat câteva lucruri:

  • Omul abandonează, este cu moralul la pământ, pe Facebook plouă cu felicitări, eventual scrise cu roşu. Bre, voi aţi văzut alt film?
  • Au apărut avocaţii abandonurilor, care fac deja o apologie a abandonului. Deja nu mai eşti profi dacă nu abandonezi. Abandonul este una din armele secrete ale celor buni, cu care conservă energiile şi evită accidentările, ce ştiu amatorii. Cu aceste justificări echipa de fotbal ar trebui să iasă de pe teren la 4-1, că ar mânca bătaie doar cu 3-0 şi ar fi mai odihniţi pentru meciul următor.
  • Alt argument năucitor este că în palmares dă mai bine abandonul decât un timp slab. Timp relativ slab, pentru că oricum ar fi foarte bun. Păi revenim la pct. 2 şi recomand părăsirea terenului de fotbal, handbal, rugby şamd în caz că adie o aromă de înfrângere, va fi mai bine în palmares. Ca să fie clar, eu dacă susţin echipa mea, o susţin până în minutul 90, nu îi înjur începând cu minutul 80.
  • Doar amatorii aleargă după nişte tinichele de medalii. Eu, ca de obicei, nu sunt de acord. Eu nu alerg după tinichea, probabil aş putea să primesc şi gratis una, dacă mă milogesc eficient. Eu alerg (ok, past tense) ca să îmi înving demonii şi să ajung la finish. Să îmi car crucea până la capăt, pe Golgota aia pe care am ajuns. M-am băgat de bună voie, taci şi sapă, Adriene, asta a fost deviza.
  • Gândirea pozitivă, care ajută mult. Sigur, de la asta au rezultate kenienii, au milioane de negrişori care plantează copăcei imaginari, cu verdele în sus. Probabil vor veni din spate chinezii, care dacă se concentrează ar putea planta simultan vreun miliard de copăcei imaginari pe secundă, mai ales dacă este ordin de la marele conducător.

Pe fluxul logic al evenimentelor mă aştept să apară nişte guru (deja există antrenori amatori cu rezultate sportive fulminante, de genul ultimul loc din 1200 de participanţi) şi îndrumare gen „cum să abandonezi în zece paşi”, „cum să abandonezi pozitiv”, cum să transformi abandonul într-o victorie şamd. Abandonul nu are nimic frumos în el şi nu este nici sănătos pentru psihic.

Probabil avem o nevoie de eroi, orice naţiune are nevoie de nişte repere morale, de obicei cu componentă de sacrificiu, cum sunt eroii. Marele defect al eroilor este că de obicei au trecut în partea cealaltă, ceea ce nu dorim nimănui, iar noi avem mai puţină stofă de eroi.

În rest, toţi suntem oameni şi Doamne fereşte de accidentări.

Oricum, până la sfârşitul anului nu cred că mai e loc de mari abandonuri. Poate doar de nişte descalificări la cele 3-4 mari competiţii care mai sunt în toamnă.

Şi nu, nu am niciun chef de dezbateri, e doar un punct de vedere.

A, uitasem. Mult e dulce si frumoasa limba ce-o vorbim, mai ales când cerem mici. Dar de ce vajnicii români care postează furioși nu ştiu să scrie corect româneşte?

Comments

comments

Previous

Începe. Semimaraton la Buftea

Next

Semimaraton Buftea. Și un concurs

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also