Io, Mila a(m) început fără milă antrenamentele pentru o milă. Dacă nici acum nu îmi iese ca alergător poate devin antrenor. Doamne ajută.
Știu că am mai spus, dar după cursa de 10 km de la MIB am fost fericit. A fost scurtă, destul de relaxată, stând apoi la aplaudat nu am putut să îmi reprim mulțumirea că sunt deștept. Bă Mila, deștept ai fost că ai ales o cursă scurtă, în loc să te chinui 21 sau 42 km. Nu e vorba, fizicul meu actual oricum nu putea să ducă distanțe de acest gen, dar nu am avut niciun regret că nu alerg la maraton, ceea ce aproape că mă miră.
Având un deficit de viteză, am preferat mereu cursele lungi, cât am putut să le duc. Încăpățânarea mă ajută de obicei să termin rezonabil în clasament, ceea ce era o bună hrană pentru orgoliu. Acum nu mai este cazul, nu din lipsă de orgoliu, ci din lipsa de pregătire și plus de accidentări.
Aveam de gând să respect un program minimal de alergare anul ăsta, adică alergare marți, sâmbătă și duminică, în jur de 20-25 km/săptămână. De întreținere.
Evident, nu îmi iese, evident, am treabă de nu îmi văd capul. La fel de adevărat, dacă vrei să alergi cu adevărat, vei găsi și timpul necesar.
Alergarea apare abia vineri seară, după o săptămână lungă și obositoare. Vineri parcă se ridică tensiunea, parcă dau jos un rucsac cu pietre. Hai la alergare, e cald, merge de tricou și șort.
În trei săptămâni vine cursa de o milă. Lungime aiurea, cine naiba a mai pomenit să alergi 1609,34 m. Neamurile astea anglo-saxone încă nu au descoperit metrul și diviziunile zecimale, au rămas la nivel de livre, coți, picioare, galoane, guinee și alte aberații împrumutate din Pirații din Caraibe. Mă rog, așa ne-am pricopsit și cu 42,195 km, ce să zic.
E suficient să mă gândesc la cursă, că și încep să am emoții. Hai să mai facem și un antrenament.
Am o testare făcută acum o săptămână, e clar, a apărut și un obiectiv, minor, să am și eu ceva de urmărit. Să scad sub 7 minute, obiectiv modest, să nu cer prea mult de la soartă.
Meniul este simplu, măcar un antrenament mai intens pe săptămână.
Îmi fac un traseu în parcul de lângă casă, cu o buclă de circa 400 m. Pe tartan, aș putea să fac bucăți de 400 m cu o revenire de vreo 150 m.
Deci cum? Păi așa. Fac o încălzire lentă, alergare ușoară de circa 3 km. Apoi încerc niște speciale, la care am mari limitări de la combinația coloană+genunchiul stâng. Ușurel, să nu mă zdruncin prea tare, dar să pun sângele în mișcare. Niște lansate, cam la ochi, cam de 60-70 metri, dintr-o dată pare mai cald afară și mai puțin oxigen în aer, în seara de sfârșit de octombrie.
Pe urmă încep chinul, să văd cum merge. Ce am învățat mai demult, de la Trupa lui Fane, fără intervale am slabe speranțe să cresc viteza. După mintea mea, mi se pare că ar fi util să bag niște bucăți de 400 m, că din 4 bucăți se face o milă. Ceea ce și încep.
Mă gândeam să fac 8 bucăți, până la urmă au ieșit doar 7 și nu am mai forțat. După trei bucăți abia am simțit că intru în temperatura de regim, timpul a început să scadă, apoi s-a plafonat. De unul singur este mai greu să gestionez efortul, nu am repere intermediare, trag la inspirație. Nu este traseul ideal, mai apar niște copilași, eterna alergătoare care vine pe sens invers, dar măcar este tartan, nu mă zdruncin pe asfalt.
Doi km de revenire și cam așa a fost antrenamentul, în total 10 km, o oră.
Probabil un antrenor ar avea o părere diferită față de ce am inventat eu, dar dacă scad sub 7 minute mă fac și eu antrenor, că alergător nu prea cred că mă mai fac.
Am încercat să mai conving câteva potențiale victime că se pot distra la cursa de o milă, dar nu prea mi-a reușit mișcarea. Că e prea scurtă, că e prea rapidă, că o să iasă ultimii etc-etc-etc. Normal, să fie politicoși și să iasă după mine, este ok așa.
Traseul îmi place din cel puțin trei motive.
Nu este în buclă, deci nu mă va depăși nimeni cu o tură.
Blochez circulația pe un bulevard cu niște sedii, nu zic mai mult.
Se termină cu ușoară pantă descendentă, poate mă ajută să arăt mai a alergător în poza de la final, măcar la vale să mai prind și eu ceva viteză.
Din partea asta cu numele de familie vă mai spun doar o scurtă pățanie.
Urma să ne mutăm în casă nouă, eram spre terminarea lucrărilor. Sună cineva la ușă, deschid și îmi scapă o grimasă. Era preotul, ca să nu zic popa, oricum, nu era prea impresionabil de grimasa mea, era pe treabă.
Intră hotărât, stropește, bombăne ceva, Doamne miluiește, se oprește și scoate caietul. Nu sunt convins că lucrează cu condicuța, așa că mă scobesc de niște masă monetară și o pasez către mâna rapidă, mai rapidă decât ochiul.
– Fiule, cum te numești? zice popa/părintele, vrând să scrie numele la catastif.
– Mila.
Se blochează și se uită la mine peste ochelari.
– Faci mișto de mine?
– Nu părinte, ăsta e numele.
Pentru sportivii care vor să câștige bani și fără să joace fotbal, acum au ocazia să câștige premii în bani, consistente, zic eu. Doar un amănunt, ar trebui să iasă pe podium la open sau să alerge în jur de 4 minute/milă, un fleac.
Și să nu se mai înscrie la categoria +50, că suntem deja destui. Dacă totuși vă tentează, înscrierea e pe la https://urbanathletics.ro/.
În rest, Dumnezeu cu mila. Doamne ajută, ca să zic așa. Acum câteva luni toată lumea zicea “mulțumesc din inimă”, indiferent dacă le spuneai cât e ceasul sau le salvai viața. Răspunsul standard era “cu drag”, indiferent dacă venea de la ANAF sau de la iubită. Acum, după referendum, văd că merge “Doamne ajută”.
Romanian
English