Jurnal de atlet urban, săptămîna 30 mai-5 iunie 2016. Cifrele arată atît de bine – la înot și bicicletă, mai ales – încît par ale unui primar care a obținut detașat victoria în alegerile locale. Asta numai dacă ignori că sunt rezultatul unui efort de o săptămînă, nu de o zi. În rest, cum fac să scap de foame?
Luni
Ora 5 clopoţit isteric de telefon, ora 6 în poartă la Daimon, chior de somn.
Nu cred că îmi place ceva mai mult decât apa. Poate zborul, dar cu zburatul stau şi mai prost decât cu înotul.
Apa mă fascinează de când eram copil. Dacă mă lăsai pe malul unui pârâu de munte eram cel mai fericit, să arunc pietre în apă, să fac un baraj din pietre, să stau în apa aia până îmi îngheţau picioarele. Era suficient şi un lighean cu apă în curte, la soare, ca să nu mai îmi trebuiască nimic. Da, probabil aceeaşi fascinaţie a apei o avea şi Piedone, şi eu aş fi făcut în sector numai fântâni, fântâni arteziene, lacuri, lăcuşoare.
Casa mea ideală ar fi lacustră, pe malul unei mări sau cu un pârâu care curge prin mijlocul ei, eventual şi cu o roată, generator, moară, ceva care să se învârtă. Sau cu un heleşteu în curte.
La pescuit mă fascina apa, îmi venea să bag capul sub apă, să văd ce fac peştii ăia acolo.
În acelaşi timp, nimic nu mă sperie mai mult decât puterea apei, de a săpa în stâncă, de a măcina pietrele până le transformă în nimic sau nisip. Parcă este un organism viu, care consumă, reciclează sau doboară ce îi stă în cale. De exemplu, mă sperie Dunărea şi forţa ei. Traversarea Dunării înot mi se pare teribilă, turbioanele, viteza apei, curenţii mă fac doar să stau pe mal, cât mai cu grijă.
Probabil visul meu frumos ar fi să stau în Cipru, Grecia sau Italia, într-o localitate mică şi lipită de mare. Aş sta acolo mii de ani, aş mânca peşte, aş bea vin rece şi aş asculta melodii demente cântate de instrumente dezacordate, dansate de bărbaţi şi femei cu mustăţi de mărime egală.
Ăsta ar fi visul frumos, deşi am luat în considerare şi Vanuatu, care ar fi visul super-frumos.
Coşmarul ar fi Norseman. Dacă vreţi să ştiţi cum arată moartea pentru mine, este cam ca acel fiord îngheţat, adânc de 400 m. Povestea lui Cristi Boştină de la Norseman m-a făcut să îmi aduc aminte de ce mă sperie pe mine marea şi imensitatea ei. Fiord negru şi îngheţat, 10 grade în luna august, săritură de pe feribot, oribil, cu aromă de vikingi şi de walkirii, de corăbii joase cu multe perechi de vâsle şi luptători bărboşi care nu ştiau să înoate, mai lipseşte o ploaie îngheţată că să fie complet coşmarul acvatic.
Dacă voi vrea vreodată să îmi arăt că mi-am învins frica de apă, la Norseman mă găsiţi, indiferent câţi ani voi avea atunci, la un curs de exorcizare practică. Nu cred că este ceva care să mi se pară mai înfiorător.
Până una-alta mă bag într-o apă de vreo 28 grade şi mă chinui să înot 20 m. Fac o tentativă să adaug încă un bazin, dar nu reuşesc, psihic se termină bateriile la capătul culoarului. Şi fizic, gâfâi plin de talent, rămas fără pic de aer în plămâni, de parcă aş fi făcut bucăţi.
Altfel, luni seara reuşesc să scap de maşină şi să reiau bicicleala. Cu doi rucsaci şi o pungă cu adidaşi, pe o căldură coclită încerc să străbat aglomeraţia cu Helga cea dolofană (cel puţin 18 kg) şi portbagajul ei cel încăpător. Parcă niciodată nu am avut mai multe portiere deschise în faţă şi evitate la limită, toată lumea încearcă să evadeze din cutiile de tablă încinsă blocate în trafic.
Marţi
Mă delectez iar cu statul în apă, este perfect, este răsfăţ în stare pură. Dacă bag şi o mică saună după bazin sunt numai bun de culcare, cu o senzaţie de moleşeală totală, aş putea să fac asta toată ziua, dacă aş avea şi o sursă de venit. Bazin, saună, lenevit, păpică.
Miercuri
Era plin la bazin aşa că bag nişte alergare pe bandă, puţină şi înceată, 3 km cu 6min/km, apoi mă bag la nişte aparate.
Pe cuvânt, de acum nu mai plec de la aparat fără să îl pun pe greutate maximă. Fac şi eu cu douăjdekile şi îl las pe 200 kg, să se întrebe următorul sportist ce zmeu a trecut pe acolo. Mă băgasem la un cvadriceps, am crezut că s-a stricat aparatul, că nu puteam să îl urnesc. Era pe fo 120 kg, şi eu fac cu 40…
Bag şi câteva bazine, apoi saună de control, ceea ce mă va costa. Părăsesc sauna blegit şi ameţit şi alunec într-un şpagat care îmi luxează un deget de la picior, care se va înegri spectaculos, umflându-se de nu îşi mai încăpea în piele.
Joi
Bag un mic abandon de la sală, că degetul luxat nu prea avea chef de nimic şi lungesc programul de somn.
Vineri
Revin la bazin, muncesc iar pluta aia care mă disperă, degetul cel negru parcă fâlfăie în apă, totuşi nu se desprinde de laba piciorului. Tehnica mea de înot rămâne deficitară, înotul este o luptă din care nu am cum să ies învingător. Ies din bazin doar cu o foame de zile mari şi fără nici un progres.
Şi plec spre Brăila. Cu o săptămână înainte avusesem acelaşi program şi trecusem prin Buzău. Mă luase foamea la Buzău, am intrat prin oraş (de obicei merg pe centură) şi am visat să iau un mic dejun la Mc. Ştiu, nu este frumos, nici sănătos, dar văzusem un panou cu o omletă care nu îmi ieşea din creier, visul american al fast-food-ului românesc. Am vrut să mă opresc cu o săptămână înainte dar nu erau locuri de parcare, toată parcarea de la Mc Donalds era plină de dubioşi veniţi pe la piaţă.
Am vrut ceva clasic de la Mc Drive, dar, surpriză, nu este ora 10 şi nu pot să iau decât micul dejun, pe care nu vroiam să mi-l pun pe cămaşă, aşa că am abandonat ideea.
Acum muream iar de foame şi aveam în cap numai omleta aia. Ochesc un loc de parcare, strecor maşina şi mă gândesc să îmi iau şi eu 15 minute de relaxare, că nu se ştie când mai apuc să mănânc.
Aţi văzut cumva Falling Down? Michael Douglas? Care o ia razna? Căutaţi pe internet Falling down – I want my breakfast, şi o să mă vedeţi pe mine.
Stau la coadă, mă uit la panoul cu omleta aia care mă înnebunise, omleta mea ideală şi virtuală, cu de toate, cu maţele ghiorăind, bălind şi plescăind de poftă.
Deodată nu mai am la ce să mă uit. Vine o gagică şi întoarce panoul, dispare omleta mea şi apare reclama cu McMici şi cartofi prăjiţi. Eu vreau omletaaaaa! Mă uit la ceas, 10.01. Ăştia fac mişto de mine, stăteam la coadă de 3 minute şi probabil au înţeles că visez să mănânc o omletă pufoasă, acum visul dispare.
Îmi vine rândul, o întreb dacă se mai poate comanda mic-dejun, gîndindu-mă de unde fac rost de o bazooka. Se uită la ceas, dă din umeri, o cheamă pe şefă. Şefa e deşteaptă, simte că are în faţă un nebun periculos şi înfometat şi îi dă aprobarea să îmi dea minunatul mic dejun mare.
De mult nu am mâncat o porcărie mai mare. O omletă făcută din praf de ouă şi apă, fără absolut nici un gust, nici măcar vărsând peste ea pliculeţul de sare şi pe cel de piper nu am reuşit să obţin ceva cu gust, o sărăcie de gogoaşă de cartof şi o nenorocire de chiflă au năruit visul meu american, făcându-l zob.
Maşina era blocată în parcare de două bemveuri cu mătănii şi o dubă de Vaslui, este de prisos să spun că bodyguardul nu a schiţat nici un semn când golanii au parcat aiurea. Era suficient să mă uit la ei cum stăteau rezemaţi de maşini căutând scame în buric şi nu mi-a mai trebuit nimic, am făcut zece manevre şi m-am suit pe bordură de 20 cm ca să ies din parcare, cu omleta bâldâcâind în stomac.
În plus, ca să îmi stric şi mai mult ziua, mă opresc să fac plinul. Este evident, cineva mă fură. Deşi nu eram cu rezervorul gol reuşesc să bag în el un pic peste cei 50 litri din talon. Totodată, consumul de la bord nu are legătură cu consumul calculat. Rămân la părerea că acele minunate calculatoare de bord arată un consum fictiv, ipotetic, la fel ca şi noxele de la VW.
Sâmbătă
De dimineaţă mi-am propus să iau cursiera şi să dau nişte ture pe la Arena Naţională, să fac nişte muşchi. Am început prin a face bicepși dând la pompă. Mi s-a părut că este cam moale un cauciuc şi am încercat să îl umflu. Adică am reuşit să îl dezumflu de trei ori complet şi să îl umflu cam la 2 bari în loc de opt, şi am făcut asta timp de jumătate de oră.
După jumătate de oră m-am resemnat şi am plecat cu 29-er-ul.
La Arenă am constatat că am luat plasă, era cros. B2Run, crosul pentru corporaţii, nu o să înţeleg niciodată de ce corporaţiile vor să intre şi în timpul liber al salariaţilor, nu le ajunge că îi freacă 5-6 zile pe săptămână, trebuie să îi facă fericiţi şi în week-end. Ei mimează entuziasmul, vai, ce mişto e, am fost cu şefu la cros. Habar nu aveam că e, ia uite cât de tare am ieşit din lumea alergătorilor.
Hai să merg până în Dragonul Roşu, poate iau nişte echipament sportiv de mare performanţă, ceva Adsics sau similar.
M-am ales cu plimbarea, nu am avut curaj să las bicicleta legată de vreun gard. Hai spre Herăstrău. Ţeapă, la Chales de Gaulle era blocat traficul, e cros. Incredibil, şi de ăsta uitasem. Hai acasă, să fac şi eu măcar vreo 37 km de bici. Şi câteva segmente pe Strava.
Duminică
Aveam întâlnire la ora 10 dimineaţa, întâlnire cu prietenii alergători. Eu fiind cu posibilităţi doar de bicicletă (se prefigurau vreo 17 km de alergare) dau întâi o tură până la Baloteşti, apoi fac o mică deplasare lejeră prin oraş. Vreo 55 km în total, pentru care am primit o masă cumplită, explicaţiile în poză. Sunt doar produse pe bază de soia. Sau nu.
După o lună de bazin am 17 intrări la sală, ceea ce mă duce la un preţ de circa 8,6 lei/intrare. Parcă aş intra de două ori pe zi, să iasă şi mai ieftin.
Săptămâna strânge 3 km amărâţi de alergare, probabil 3 km de înot şi vreo 172 km de bicicleală. Concluzia este că mi-e foame permanent, este suficient să mă uit la colegii de bazin ca să îmi dau seama că burta nu scade la înot. De fapt, singurul sport care a umblat la circumferinţa taliei a fost alergarea, pusă deocamdată în cui.
Romanian
English
superbeeeeeeeeeeeeeeeee povestiri,