Coltul Consumatorului

Strategie. Cum să ajungi pe podium chiar dacă nu te antrenezi

Alerg.ro iulie 4, 2016

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Jurnal de atlet urban, săptămîna 27 iunie – 3 iulie 2016. O săptămînă de vis. Vis împlinit. După cum puteți vedea mai jos, mai toată săptămîna doar înot sau, mă rog, tai apa cu dificultate și înaintez greoi. Mai și merg pe bicicletă. Cu toate acestea, tot alergarea rămîne punctul meu forte. Ba am reușit să prind podiumul la un celebru concurs montan. Cum asta? Cum e posibil, mai ales că eu nu mă antrenez? Hmmm… așteptați să inventez un program de pregătire pe care să vi-l vînd pe bani buni.

[Adrian Mila]

Luni

Duminica trecută am stat doar vreo două ore şi jumătate la plajă. Cu o cremă cu factor de protecţie rezonabil, întinsă nerezonabil pe piele. Iniţial nu am realizat. Apa mării era prea caldă, prea plăcută, prea sărată, vântul adia uşurel şi răsfira nisipul, nici nu se simţeau cele 30 grade la umbră. Nici razele soarelui, ca un cuptor cu microunde.

Pielea sfârâie acum în apa de la bazin. Mă învârt domol, ca o hamsie în tigaie. Am câteva zone de piele care au rămas fără cremă, acum au o frumoasă culoare vineţie şi le simt umflate, într-un amestec de arsură şi mâncărime. E jale.

Nici gând de chef de saună, mă şterg cu greu cu prosopul şi abia suport hainele pe mine.

Marţi

Florin Simion mă convoacă alături de Cosmin la un TTR matinal, că am cam tras chiulul în ultima vreme. Adică tot trezire matinală, dar fără bălăceală, fără alergare. Alergarea o fac până la urmă seara, cu Mihai, ceva peste 11 km, cât o mai suporta şi Mihai trăncăneala şi ritmul de conversaţie. Ritm pe la 5.50 min/km.

Miercuri

Plec la bazin cu bicicletă pe un început de ploaie cu bulbuci care mă udă binişor până la Daimon. Îmi place la nebunie înotul pe spate (nu vă spun cum înot eu pe spate, fără să rotesc umerii, că mă compromit total) când plouă, îmi place cum fug norii şi cum se scurge apa pe luminator.

Două variante îmi plac, ploaia pe luminator şi lumina soarelui într-un colţ de bazin, unde am impresia că înotul se transformă în zbor prin apa care străluceşte. Mă rog, un zbor chinuit, dar există o senzaţie de plutire.

În continuare mă zbat pe la 56 de bazine, jumătate craul, jumătate pe spate, îmi reuşesc maxim 40 m legaţi în craul, după care sunt lejer epuizat. Asta mă deprimă la maxim, de obicei relatările de la triatloane sunt cam aşa: “am început să înot de câteva luni, abia legam 100 m de înot”. Bine, dar ce naiba mă fac eu, care abia am ajuns la 40 m, şi pentru asta mă plimb la bazin de 4 luni? Mă rog, am stabilit asta de la început, nu am nici o intenţie să particip vreodată la un triatlon.

Până să plec spre birou, ploaia se opreşte. Mă prinde doar pe bulevardul 1 Mai, dar îmi trage iar un duş obraznic, de mă gândesc ce mişto ar fi să fac o pană la Helga. Pană? Ok, seara am pană.

Joi

Iar trezire la 5, încep să urăsc ora asta, iar bazin. Mă enervez şi îmi propun să fac 60 de bazine, ce naiba stau mereu sub 60. A fost simplu, nu era nici o şmecherie.

Vineri

Am câteva minute disponibile în plus, este doar o formalitate să fac 70 de bazine, să văd cum e. E la fel, era simplu, în vreo 55 minute, dar craulul este la fel de slab, tot la 40 m se îneacă vapoarele, sunt în culmea depresiei. Sanchi, puţin îmi pasă, mă răsfăţ şi eu. Am tot timpul din lume să măresc distanța, nici o presiune.

Sâmbătă

Ne trezim pe la 2.30, e prea cald, probabil am programat aiurea aerul condiţionat, ne culcăm la loc. Telefonul e pus să sune la ora 4.45, horror pentru o zi liberă. Ideal ar fi dacă aș bifa si ziua de sîmbătă, adică să sune și week-end, ceea ce am uitat. Tipic.

La 5.25 sare nevasta din pat, cică dacă ştiu cât e ceasul. Nu ştiu, somnul este dulce, lasă-mă în pace. Cââââââât?!? 5.25???

Eu nu aveam bagajele făcute, pe principiul meu, că am timp şi dimineaţa. Cu greu plecăm la 6.10, cam cu scârţâit de cauciucuri, către Cozia.

Cozia Mountain Run are loc în prima sâmbătă din iulie, am lipsit doar la prima ediţie, era prea aproape de un Olympus Marathon care mă făcuse să mă gândesc “nu mai merg niciodată la o cursă montană”. Am făcut ambele curse şi Stânişoara (21Km) şi Cozia (30 km) şi îmi plac în egală măsură. Cozia este oricum una din competiţiile care îmi plac cel mai mult, unde mă simt mereu bine.

Acum era cât pe-aci să fiu doar şofer de campioană de categorie. Acum vreo săptămână nu am mai rezistat şi m-am înscris la cursa de 4 km, Turnu, ca să nu zic că am mers degeaba până acolo.

Of, ce poftă de o alergare îmi era. Fredonez melodia celor de la Fără Zahăr ( “mă duc la munți azi, mă duc la munți, mă duc la dealu’ Polonic, îi tot un munți, dar mai mic”) şi apăs pe acceleraţie. Cozia, ferea că venim!

Venim şi nu prea. Se termină autostrada şi începe calvarul. Două camioane, un transport agabaritic, doi-trei şoferi care respectă limita de viteză, foarte prudenţi, să nu depăşească 50km pe oră în localitate şi plin de bandă continuă, ăştia au uitat să mai ridice bidineaua. Fac spume, înjur că un birjar, depăşesc şi iar mă blochez. Ar mai lipsi un echipaj de poliţie ca să mă oprească şi să nu îi mergă pixu’, cred că aş înnebuni de tot.

Judeţul Vâlcea a consumat de trei ori mai multă vopsea decât Argeşul, banda este şi continuă, şi dublă. Ce idiot o fi stabilit că aşa se scapă de accidente, nu ştiu.

Am vorbit tare urât. De vreo două săptămîni îmi propun să fiu un om mai bun și nu prea îmi iese. De câte ori deraiez, îmi pare rău. Acum deraiez şi nu mai îmi pare rău. Turbez, stau cu ochii pe ceas, timpul se scurge şi noi mergem în nişte coloane interminabile în spatele unei camionete, a unui nene plictisit sau a unei cucoane care vorbeşte la telefon.

A fost unul din momentele alea în care parcă se luminează ceva, se aprinde un beculeţ. Nu se poate, nu se poate aşa ceva. Eu nu voi mai vota nici un partid care a fost la guvernare în ultimii 25 de ani. Merg pe acelaşi drum, pe aceleaşi şosele amărâte pe care nimeni nu a pus o bandă în plus, pe care s-au făcut cinşpe mii de studii de fezabilitate pentru autostrăzi, şi nu s-a făcut nimic. Gata, să nu vă mai văd.

Ajungem la Cozia la 8.50, pe o stradă plină de alergători care îşi făceau încălzirea. Parchez maşina, de grabă nu mai vedeam nici masa de unde se luau kit-urile, luăm numerele până la urmă, la 9 fix se dă startul la cursele mari.

Eu mai am zece minute şi mă întreb dacă să mai iau startul sau nu. La cursa de 4 km suntem vreo 40 de participanţi. La masculin majoritatea mi-ar putea fi nepoţi probabil. Mă încearcă un fior de jenă, e bine că m-am băgat la cursa asta îmbrăcat cu un tricou de la Maratonul Piatra Craiului…

De obicei cam 4 km îmi trebuie ca să mă încălzesc, acum toată cursa are 4 km. Şi vreo 170 m diferenţă de nivel. Se aleargă pe plat până la Mănăstirea Turnu, se urcă un deal complet antipatic, se coboară plăcut, apoi neplăcut, ai ajuns lângă şosea şi mai ai 500 m până la finish. Lasă nene, că şi Carl Lewis a trecut de la curse scurte la maraton, să fie şi unul care face invers.

Am în faţă un grup de 6 flăcăi, din care 4 în mod sigur m-ar umple de spume la înot, că sunt de la un club de triatlon. Aleargă ritmat, călcâiele la fund, se vede că fac sport, parcă nu fac nici un efort.

Sunt singurul care se opreşte să bea un pahar de apă la Turnu, apoi începe urcarea dealului. Ştiam urcarea ca fiind extrem de antipatică, venea la sfârşitul curselor lungi, acum sunt odihnit şi merge uşor. Suntem ca cei 7 pitici, eu fiind morocănosul, lipseşte Albă ca Zăpadă, băieţii sunt din gama celor care nu au ficat şi nu au splină, şi dacă le descoperă tot îşi revin ca Van Damme din bătaie.

La coborâre doi băieţi dispar în faţă, parcă se prăbuşesc pe pante, grupul de triatlon rămâne unit şi precaut, plec şi eu pe coborâre, că tare aveam poftă de o alergare.

Fără nici un istoric termin pe locul 3 la open, abia îmi venise pofta de alergare şi plec pe traseu să clămpăn din palme şi să mai fac o plimbărică.

Am luat şi eu premiu, cu replici acide de genul “ai primit jucării sau dulciuri?”, oscilam între atitudinea “om bătrân, lasă şi copiii să câştige, nu te mai saturi” şi “tineretul din ziua de azi, nu mai are respect pentru părul alb”.

Duminică

Am febră musculară! După 4 km și un mic deal…

Am luat cursiera cu care am făcut abia 200 km şi am mai tras încă 45 km, întâi prin aerul tare, bun pentru bolnavii de plămâni din Glina, apoi hai-hui prin oraş.

Luna iunie are cam aşa. Vreo 250 km de bicicletă (cred că miercuri l-am văzut pe motociclistul Smurd care m-a ajutat la accident şi m-am oprit să îi mulţumesc), vreo 66 km alergaţi (cât făceam odată pe săptămână) şi probabil vreo 20 km de bălăceală. Cu 7,81 lei intrarea la bazin, sau cam aşa ceva.

Comments

comments