Jurnal de atlet urban, săptămîna 13-19 iunie 2016. Mda, o săptămână cu ceva noutăți. În nota obișnuită, la înot am continuat să mă chinui pe bani – banii mei, e drept – iar la bicicletă am continuat să pedalez. Numai că au fost două premiere: mai întîi am reușit să înot legat mai mult de un bazin, iar duminică, fără să țin morțiș, de fapt, am zis să văd cam ce se întîmplă dacă are loc o coliziune între cască și asfalt. Hmmm. Urmează imagini cu un oarecare impact emoțional.
Luni
După patru ore de somn, e greu să mimezi fericirea când sună ceasul la ora 5:00. Ajung la bazin şi nu îmi vine să intru în apă. Brrr, apa pare rece, pluta parcă ar fi prinsă cu o ancoră, dau din picioare sufocîndu-mă într-un avans chinuit, lent şi epuizant. Mă, ‘r-ar a naibii, ce facem noi aici?
Arunc pluta şi abandonez lupta. Adio luptă, bun venit plăcere. Dau alene, mai pe spate, mai pe faţă, până la urmă nu are sens să mă chinui pe banii mei, parcă aş fi la ocnă. Tot se strâng nişte bazine, poate vreo 900 metri, dar fără epuizare, fără stres.
Seara îmi găsesc naşu’. “Cum adică, tu te opreşti după două bazine? Cum adică, tu pui picioarele pe fundul bazinului? Pfaoleu, păi eu aveam altă impresie despre înot. Şi despre tine”. Uite-aşa m-a făcut de ocară.
Seara vroiam să plec cu bicla de la birou. La voi în liceu se făceau bancuri proaste cu pungi de apă? Când ieşea unul pe uşă îi trânteai de pe acoperiş sau de la fereastră o pungă plină cu apă în cap sau la picioare, chestie super-amuzantă dacă erai sus sau te uitai de departe. Dacă luai o pungă în cap trebuia să ai totuși un deosebit simţ al umorului ca să te apuce râsul.
E, de o săptămână Sf. Petru şi Sf Ilie se ţin de glume. Cum iau casca, ochelarii şi mănuşile, cum aruncă o pungă cu apă. Mă rog, pungă de la nivelul lor. Este incredibil. Dacă vreau să plec la 17:30 plouă de la 17.25, dacă am stat până după ora 18:00 porneşte ploaia (dar din aia model Noe, perdea de apă) cu 5 minute înainte să ies pe uşă.
Marţi
Enervat de replicile de luni încerc să micşorez pauza între bazine. De obicei, făceam un bazin craul, reveneam pe spate, apoi stăteam cam 15-20 secunde în activităţi de dezaburire ochelari, curăţat căi repiratorii, scos apă din urechi şi alte chestii care să dea un sens pauzei în care încerc să aduc pulsul sub 200 bpm.
Fac şi o primă încercare să trec de bariera psihologică a lungimii de bazin. Deocamdată nu reuşesc să mă întorc şi să fac al doilea bazin în craul. Faptul că respir tot la 4 braţe (am încercat, dar respiraţia pe stânga este zob şi zero) şi că am o barieră psihică în momentul în care pun mâna pe capătul culoarului mă împiedică să trec de cei 20 metri.
Prima încercare se termină după vreo 5-6 metri de la întoarcere, cu un Mila care scuipă apă pe toate orificiile şi gâfâie ca un căţel pe caniculă.
Stau să mă gândesc un pic şi fac a două încercare, care merge brici, al doilea bazin e piece of cake. Iupiii, hai şi la al treilea!
După încă 7-8 metri iau nişte apă pe nas şi mă opresc sigur că o să mă înec, aici şi acum eu mor înecat, în 1.6 metri de apă. Nu am aer, mă sufoc, am tras nişte apă în plămâni şi am o presiune pe piept care mă ucide, moooor, mă îneeeec…. Mi-au trebuit câteva secunde bune că să îmi treacă angoasa şi să mă liniştesc. Singura mea întrebare este care naiba este viteza de conversaţie la înot.
Devine evident și incontestabil, niciodata nu voi participa la un triatlon sau la o cursa de înot în ape deschise.
În continuare treaba a mers liniştit, vroiam doar să vă spun că în sfârşit am depăşit fizic şi psihic o lungime de bazin în craul, adică am făcut două. Nu, bazinul nu are 1000 m lungime.
Ceea ce mă enervează din ce în ce mai mult este apa din urechi. Tot trag de cască, parcă aş pune şi un fular, mă enervează bolborositul apei în scăriţe şi ciocănele.
Am mai observat o apucătură, care cred că este strict legată de vârstă, probabil apare la 50 de ani. După 50 tragi de cască în jos câte un centimetru în plus în fiecare an, până o faci clopot. Cred că este o întoarcere în copilărie, când nu te lăsa mama afară dacă nu trăgea bine căciula pe ochi. Da, şi să nu rămâi cu spatele gol. Pentru că o altă vârstă este cea de 40-45 ani, când slipul scade simţitor în dimensiuni. După 50 de ani, începe să crească la loc. Şi să se înalţe. În fiecare an trebuie tras un centimetru mai sus, până intră tot în fund şi ajunge până sub umeri.
Deja am impresia că încerc să îmi protejez rinichii cu slipul, va rog să mă anunţaţi când nu se mai văd omoplaţii. Echilibrul ăla afurisit în toate lungeşte în acelaşi timp nădragii, până sub genunchi, şosetele tind să protejeze rotula, iar sandalele cu ciorapi devin un “must”.
Miercuri seară primesc o invitaţie indecentă de la Mihai, hai Coane la o alergare. Stau mă gândesc profund vreo 1,5 secunde, hai, că am ce îmi trebuie la mine. S-a lăsat cu o alergare uşurică prin Herăstrău, 10.8 km, doar vreo 28-29 grade, precum o ţuică de Argeş, fără adaos de zahăr. Pace 5.40, şi am cam gâfâit, nu a fost chiar pace de conversaţie.
Joi a fost o zi în care bazinul a mers uns. Parcă a mers uşor, parcă am reuşit să las apa în pace şi ea pe mine. Am făcut milioane de bazine, fără număr. Pe urmă s-a ales praful de ziua aia, dar asta e altă poveste.
Vineri sunt obosit mort, las bazinul în pace şi plec la Brăila. O zi onctuoasă, tai căldura cu cuţitul. Soarele nu se vede, este în pâclă, cerul plumburiu, fără umbre, milioane de muşte şi vreo 32-33 grade în locurile răcoroase. Clei, cu senzaţia de aer fierbinte, saună gratis frate, ce vrei mai mult.
Sâmbătă am treabă, că mereu am treabă sâmbătă. Grizon mă cheamă la ora 7 la conver…, ba nu, la o alergare în Tineretului. Fix o oră şi o secundă, fix 10 km, să nu credeţi vreodată că femeile vorbesc mai mult decât bărbaţii, că nu este adevărat.
Duminică încep Rusaliile, şi las bazinul în pace, că am auzit la radio vineri că nu trebuie să mergi la scăldat de Rusalii. Ok, nu merg nici luni, că prea au repetat ştirea asta minune, să ducă de râpă turismul pe litoral.
Dacă ieri am alergat, pare o idee bună ca azi să biciclesc, mai ales dacă o să combin bicicleta cu nişte treabă.
Bate vântul, nu este foarte cald, sunt nişte rafale haotice care nu mă încurajează să fac efort. Pedalez liniştit până pe la Universitate, când mă iau la întrecere cu un autocar, vorba vine. Ajung la o turaţie rezonabilă şi dau cu entuziasm la pedale, înjurând maşina care a spălat carosabilul şi a umplut totul de bălţi eco.
Mergeam plăcut, un pic turat, fără să îmi dau duhul, fără să fac recorduri pe Strava. Fir-ar a naibii de Strava.
La Piaţa Victoriei virez dreapta spre Aviatorilor, o încântare, eram un pic lansat, feresc bordura din dreapta, ridic pedala aferentă şi accelerez iar. Iau o baltă rămasă de la nenorocirea aia de cisternă, roata spate derapează şi zbor uşor şi tăcut în cap peste ghidonul scăpat de sub control. Sau cam aşa se pare, după semne, pentru că mi s-a tăiat filmul.
Habar nu am când m-am ridicat de pe jos şi cât a durat, ştiu că priveam un motociclist Smurd care se uita atent la mine, nu ştiu de unde şi când apăruse, ieşise nenea de la Guvern, că eram la el în poartă şi îmi puneau întrebări. Mă uitam mirat la casca din mână, care era spartă în trei bucăţi şi nu mă durea mai nimic. Mereu am visat să zbor, cred că mi s-a interpretat greşit dorinţa.
De câteva luni vreau să îmi cumpăr o cască nouă, dar aşteptam o ofertă, că altfel nu iau. Există un întreg discurs că nu trebuie să porţi cască pe bicicletă, eu cred că acest discurs este o tâmpenie nu doar iresponsabilă ci şi periculoasă.
Din păcate, când te hotărăşti să înlocuieşti un lucru, acel lucru te lasă baltă dacă nu păstrezi o discreţie minimă. Nu trebuie să spui în bucătărie “dragă, am văzut o ofertă de combină frigorifică” pentru că imediat se va strica frigiderul existent. La fel cu maşina sau tv-ul. Casca mea a auzit că o paşte trecerea în rezervă şi s-a răzbunat.
Habar nu am cum trebuie să fie o cască, ştiu culoarea şi că trebuie să fie la reducere. Oricum, casca asta s-a făcut zob, nu vreau să ştiu cum îmi arăta ţeasta dacă nu aş fi un purtător fidel de cască. Bre, e o tâmpenie să mergi fără cască, pe bune.
Ambulanţa a venit rapid, deşi nu consideram necesar. Problema a apărut pentru mine când mi-am dat seama că nu ştiam unde mergeam şi nu eram sigur de unde am plecat, atunci am devenit mult mai cuminte şi ascultător.
Da, e mişto să pleci de la Guvern cu sirena, dar e de preferat să nu fi într-o ambulanţă sau într-o dubă de jandarmi. Am legat bicicleta de un suport din incinta curţii, că nu e sigur nimic în zona aia şi hai ca Vasile Roaită, cu mâna pe sirenă şi gâtul imobilizat.
Din păcate, acolo erau profesionişti, care m-au încadrat rapid la urgenţe minore. Curgeau accidentele şi urgenţele adevărate, cine lucrează acolo are nervi de fier şi face o treabă de treabă.
După trei ore de stat cu gâtul imobilizat şi spatele pe o targă rigidă specială eram deja beton. Complet blocat, mă dureau gâtul, spatele, oasele şi articulaţiile, ameţit, transpirat, ruşinat şi nerăbdător să plec. Să plec la poliţie, că veniseră după mine. Domne, sigur nu erai în parc? Pe carosabil va deschidem dosar penal. Bre, sunt prea bătrân ca să mint. În poarta Guvernului a fost accidentul, mama ei de maşină care spală străzile şi face bălţi când afară e caniculă şi teoretic ai carosabil uscat.
Am costat statul român o grămadă de radiografii, ceva analize de sânge, ecografie abdominală şi un transport -doar dus- cu sirenă şi girofar. După vreo 5 ore de la accident închideam cu declaraţia dată la Udrişte mica distracţie de duminică. Nu furase nimeni bicla la Guvern, au şi ei nişte standarde.
Acasă am constatat că, în afară de umăr, era raşchetată şi toată coloana şi ceva dintr-un obrăjor dorsal, numit bucă. Pe bune, nu prea sunt curios să văd filmul accidentului. Ca idee, după Strava (repet, avea dreptate cineva, Strava is evil) se pare că aveam cam 32 km/h când am început shoul. Harta anexată nu e fidelă, am intrat în viteză pe verde, nu cu croşetări laterale.
Deocamdată mă cam dor oasele, luni au fost tot Rusaliile, la bazin cred că m-ar fi dat afară la cât de julit sunt, aşa că am stat liniştit. Poate o alergare mică?
O ultimă observație. Totuși sunt un pic profesionist, nu-i așa?. Primul lucru făcut conștient a fost să opresc Strava. Al doilea a fost un selfie în ambulanță.
Romanian
English