Noi file din jurnalul unui alergător perform(ant).
de Adrian Dohotaru
Călătoresc ca în filmul „Roma” al lui Fellini. Sunt câteva scene cu motocicliști care rulează zgomotos prin centrul capitalei. Imaginea maiestuoasă, veche și solemnă a orașului este în contrast cu viteza ireverențioasă a tinerilor. O firidă, o catedrală, o instituție se înclină din unghiul subiectiv al motocicliștilor. Nu este timp de admirat și de procesat, ci doar vrrruuuuummm pe stradă.
Deși nu am gălăgia lor, așa îmi place și mie să vizitez orașele. Nu propulsat de combustibili fosili, ci de propriile picioare în alergare. Nu în mers și vizitat, ci pe fugă. Mi se pare că e mai onestă călătoria așa. Ca la Timișoara. Surprind un turn neașteptat, un zâmbet, o fustă, o piele, un copac, o piață, un pod, un rotocol de praf și nu e timp de adăstat asupra lor.
Nu am timp să fiu impresionat, nu e timp de belvedere, de pitoresc și melancolie turistice, ci înghit indigest și lacom emoții, kilometri, aer, praf, locuri și oameni. Și după un rulaj îndeajuns de mare, după ore de alergare, lucrurile din jur se imprimă pe retină. Fără explicații ghidate, fără obiective, înghițind orașul.
Am alergat prin Timișoara două zile, de fiecare dată două ore, cu ideea minimală de a vedea Bega și Pădurea Verde. O să zic doar atât: ca infrastructură pietonală, biciclistă și de alergare, TM este peste CJ.
Când alergam pe lângă Bega, am străbătut 4-5 parcuri lipite între ele și unite de canal. Spre deosebire de Someș, pe malul Begăi se creau noi piste pietonale și cicliste care străbăteau orașul. Din punctul meu de vedere, aș fi creat o pistă și dintr-un material compozit, care permite apa să se scurgă, nu doar din asfalt, dar cererile astea se vor generaliza în RO doar în decadele următoare. Apoi, Pădurea Verde merita cântată de Phoenix, este sălbatică, deasă și umbroasă, chiar dacă prea mică față de obișnuințele clujenilor cu teren variat și cu Pădurea Făget, mult mai mare.
Materialul pistei de alergare de la Politehnica timișoreană este superioară celei din parcul Babeș, dar mie nu îmi place să alerg pe pistă. Mă plictisesc, îmi trebuie spații largi, tururi de cel puțin câțiva km.
Apa mă leagănă cel mai bine și îmi preia toate oboselile, stresurile și răutățile. De aceea, Bega, așa artificială cum e și mâloasă, m-a absorbit atât de tare, încât îmi doream să nu mă mai propulsez în alergare, ci să vâslesc leneș, lipsit de efort, deasupra ei.
Aș vrea să trăiesc și eu într-un oraș care își întoarce fața spre apă, mai mult decât zona de lângă parcul Babeș. Să mă uit în fiecare zi în apă și să mă las curățat de păcate, iar viteza orașului să fie aplatizată de propriul meu ritm.
Mi s-a întâmplat un week-end la Timișoara pe km întregi și eram fericit.
Romanian
English