Varianta pe scurt este că săptămâna asta am biciclit prin oraș 236 km, am alergat zero km și am înotat 14,5 km. A, și un triatlon, de circa 750 m înot, 20 km bicicletă și 5 (4,5?) km alergare, peste ce am povestit anterior. Așadar, jurnal de sportiv multitrilateral, săptămâna 17-23 iunie 2019.

[Adrian Mila]

Am și eu niște fixații nenorocite. Una dintre fobii este cea a penelor de cauciuc, eventual în concurs. Nu am în cap decât pioneze aruncate de concurenții lipsiți de fair-play, cuie sau mai știu eu ce. Mai mereu am la mine două leviere de plastic și niște petice. Fără o pompă sunt oricum inutile, dar car cu mine o grămadă de lucruri inutile.

Mă rog, este orașul plin de soluții, găseșți peste tot un magazin de biciclete, mai puțin când ieși din oraș, spre exemplu vineri, când mă duc să iau kit-ul de concurs din Pipera, Iancu Nicolae.

Întâi mă rătăcesc prin orașul fantomă din Băneasa, blocat cu mizerii de niște demenți. Ajung spre șoseaua din pădurea Băneasa, văd mașinile, mă despart 10 metri sau am de ocolit încă niște sute de metri. Aleg varianta aparent simplă și facilă. Mă uit puțin și mă dau jos de pe biclă. Prin creieraș îmi zburdă repetitiv o idee, să nu mergi cu bicla prin pădurea de salcâm, să nu mergi cu bicla prin pădurea de salcâm.

Ajung repede la asfalt, mă sui pe biclă și dau la pedale. Asfaltul se simte ciudat, face zgomot prea tare, e ceva ciudat, ce mizerie de mixtură au turnat aici? Tună, începe să picure, picături mari și rare, consistente, încerc să accelerez, zgomotul crește, apoi roata din spate fuge lateral. Ups…

Mă dau jos, evident, pană.

Teoretic magazinul Trisport nu poate fi departe, dacă nu aș fi în Pipera, unde un număr poștal e întins pe sute de metri de stradă. Eh, tot răul spre bine, cică mersul pe jos este foarte bun. Oricum, pe Iancu Nicolae poți să îți faci dinții, ceva cumpărături, să iei echipament de tenis, dar nu este niciun magazin de biciclete.

După vreo 1,5 km de antrenat gambele și făcut piciorul frumos ajung transpirat și prăfuit la Trisport, parțial fericit că nu se dau kit-urile la o cârciumioară, unde mi-ar fi fost mai drag, dar aici am speranța că voi găsi un cauciuc, poate și două mâini dibace.

Mă gândesc fugar dacă să apelez la cel responsabil pentru ultimul pahar de apă (adică la tânărul moștenitor), mai ales că nu mi-e sete, poate vine în schimb să îl scoată pe tac-su din rahatul din pădure, dar aș prefera să rezolv singur problema nou apărută. Din fericire, la Trisport au cele două mâini dibace, care caută și apoi găsesc și cauciucul necesar. Nu erau multe alegeri de făcut,  totuși nu este magazin de biciclete, am fost foarte fericit că își permit să plătească permanent un angajat la service. Este prima mea vizită la magazin, care nu prea intră în zona mea de circulație.

Prețul cauciucului îmi cam strepezește dinții. Rânjesc, am văzut cauciucuri de mașină mai ieftine… Este 179 lei, mai mult decât mă gândisem să dau. Înainte de un concurs este evident că cel mai bine ar fi să schimb cauciucul, mai ales că era copt. Ok, hai să îl schimb.

Eram excesiv de vorbăreț, fericit că am găsit soluții profesionale. Așa că nu a lipsit mult până să constatăm că și cauciucul din față este copt și că pe raft mai este un cauciuc… Sughit și bag iar cardul.

Care este diferența la noile cauciucuri față de cele vechi? Ca de la cer la pământ. Probabil este o chestie psihică, mă face să dau mai vioi la pedale, dar cauciucul este chiar excelent. Mai balonat cu doar 3 mm, amortizează mult mai bine și dă impresia că prinde o viteză simțitor mai mare.

Cu ocazia ridicării kit-ului mai rup de la gura copilașilor 10 lei și iau licență pentru o zi de la federație. Este o chestie care îmi depășește puterea de înțelegere și mă enervează, un bir, așa, să luăm niște bani. La cursă sunt prezenți arbitri federației, care mi se par mult mai profi decât cei de la FRA, și măcar nu te asasinează să faci „apelul”. Dar îi plătește și organizatorul și mai simulăm și noi, ăștia, amatorii, că suntem licențiați. Licență de o zi, daca-ș fi pentru o zi președinte.

A doua zi urc dealul de la Polivalentă cu 5 secunde mai repede, apoi plec spre Buftea, să fiu voluntar făcând pe traseu alte câteva personal-best-uri pe segmentele de pe Strava.  Ajung mai repede decât credeam, marfă cauciucurile.

Partea de voluntariat este și simplă și dificilă. Stau într-o intersecție cu un polițist, el încearcă să oprească șoferii care insistă (străzile adiacente sunt închise cu garduri de jandarmerie), eu încerc să ghid(on)ez bicicliștii și să avertizez pietonii că e o cursă. De obicei este riscant să îl înjuri pe polițist, așa că îl înjuri pe voluntar, că de ce a oprit circulația, și îi pomenești înșiruiri de organe, rude, sărbători religioase. Cald, frate, și asta înnebunește lumea.

Și apar nebunii. Majoritatea cu număr de București, în afara unui nebun local. Primul vine cu portofelul în mână, îl deschide conspirativ și ferm și arată o legitimație și o insignă. Ah, ce îmi plac abuzurile astea de putere. Polițistul nu este impresionat, ridică din umeri și îl trimite la plimbare. Era de la antidrog și probabil avea un pont că găsește levănțică de contrabandă.

Apoi vine o cucoană care deschide geamul și strigă isteric, trebuie să ajungă acasă, stă la două case mai încolo. Încă nu începuse cursa, este lăsată, se jură că doar atât vrea, să ajungă acasă. Puțin mai târziu însă cine făcea scandal în plină cursă, cu poliția rutieră și cu cine mai putea? Cucoana, cică i se făcuse rău, ceea ce era o minciună totală, și intră în traseul plin de bicicliști. O evacuăm, ne înjură.

Apoi vedem un Duster cum iese cu spatele dintr-o curte și intră în traseu, gata să dea peste biciclișți. Este evitată, posibil înjurată, pornește în trombă spre noi, oprește în mijlocul străzii, deschide portiera, gata să secere alți bicicliști și începe să se certe cu polițistul. Este isterizată, urlă, pornește, gata să dea peste mine, are un copil în mașină, până la urmă întoarce mașina și pleacă în trombă înapoi, tot pe traseul de biclă.

Parchează, ia două fetițe și vine iar să se certe. Merge hotărât, aproape alergând, mă întreb dacă o să sară la bătaie. Măcar să nu dea la ouă… Este ju-de-că-toa-re, a venit azi noapte din Suedia, nu e posibil așa ceva, suntem niște demenți, toți bicicliștii sunt niște crrrretini. Crrrretini, așa sunt peste tot în lumea asta, niște crrrretini. Când mă satur de crrrretinisme îmi ies din pepeni și mă dau la ea. Îmi întoarce spatele, dar vine iar peste 5 minute, de data asta mai calmă. Face parte dintre persoanele care împart lumea în două, în ei și ceilalți, care sunt invariabili niște crrrretini și imbecili. Și ar face oricând un mic abuz de putere ca să își rezolve problemele. Imbecilul ăla, cretinul celălalt șamd.

Până la urmă ziua s-a terminat fără evenimente nedorite.

*****

Duminică dimineață plecăm spre Buftea, unde ajung devreme, prea devreme, cât să am timp să îmi crească morcovul. Am emoții, așteptarea le mărește. Mai stăm de vorbă, mai povestim, dar îmi tot crește frica. Intrăm în apă, este caldă și a crescut până la nivelul pontonului, deci vom ieși mai ușor.

Un comentariu avizat la ultimul jurnal m-a convins, o să fac triatlonul cu trisuit, nu cu slip și alți nădragi/tricouri. Sună a reclamă de medicament împotriva constipației, dar pentru un tranzit rapid am ales trisuit.

Startul se dă din apă, sunt două caiace cam la 10 m de mal, acolo ar fi linia de start. Într-un colț cu apă mai mică ne strângem câțiva amatori de înot cu geamanduri, semn clar că nu suntem stăpâni pe înot. Cineva face o glumă, aici e WC-ul pentru băieței?, și mă gândesc să încerc să nu înghit prea multă apă.

Deci startul meu este cam la ultima linie dinspre mal, adică am probabil în față cam 90% din concurenți. Startul a depășit orice așteptări. Suntem vreo două sute de înotători care trebuie să înotam în triunghi, cam 750 m. Ce să spun, am avut dimineți mai liniștite la metrou la Piața Victoriei sau Piața Unirii, care par acum o oază Zen de liniște și relaxare.

În față apa fierbe, este un maldăr de brațe, mâini și capete. Este imposibil să înot craul, pentru că nu văd în față, încerc un bras și să îmi fac loc. În fața mea se ciocnesc doi, se face puțin loc, mai iau un picior în umăr, mai dau un cot și un călcâi, e ca în visele mele cele mai negre. În față cineva încearcă să înoate pe spate, probabil a rămas fără aer. Și eu ziceam că e aglomerat la bazin când eram 5 pe 5 culoare…

La prima baliză ne înghesuim iar toți pe câțiva metri, apoi plec de capul meu, mai larg, să scap viu din vâltoare. Ies din linia dreaptă și prefer să înot liniștit și mai în larg. La a doua baliză ajung liniștit și plec spre mal la vreo 10 m de lanțul de înotători.

Visul frumos este spulberat de o lovitură de nicăieri care mă ia total prin surprindere și un val care mă prinde exact pe inspirație. O găleată cu apă ajunge direct în plămâni, tușesc maxim, mă opresc sufocat și încerc să găsesc o gură de aer fără apă. Dacă apărea și a doua gură de apă (era o expresie prin armată, a luat o gură de apă pe nas) trebuia să mă opresc sau poate ratam cursa. Toate spaimele și angoasele reveniseră dintr-o dată.

Mă rog, am ajuns la mal și am ieșit, cu un timp în zona estimată, bucuros că măcar eram încă viu.

Alerg spre biclă, mă echipez rapid și o iau pe traseu, cu avânt de pionier. Așa de fericit eram că am scăpat din apă că am dat la pedale cu entuziasm până la prima curbă, unde era să zbor în decor. Am intrat prea tare, era să lovesc asfaltul cu pedala, era să plec prin grădinile vecinilor. Numai îngerașul păzitor m-a scăpat să nu zbor cu 30 km/oră prin boscheți sau să nu răzui asfaltul.

După primul avertisment al lui Doamne-Doamne bicla a mers mai prudent, mai o depășire, mai o repliere pe dreapta, că venea trenulețul de campioni. Am tras cu plăcere cam cât am putut, fără să fiu în stare să beau apă din mers sau să îmi iau un gel salvator, pe denivelări sau la viteză nu reușesc să țin ghidonul cu o singură mână.

Bicla a mers mai bine decât acum trei ani, când am concurat la duatlon. Ajung iar în tranzit, las bicla și o iau la fugă, cu bidonul de apă în mână. Startul fusese la ora 11.00, acum aerul ardea, la soare era cuptor. Mi se atrage amical atenția că dacă aș alerga fără casca de bicicletă pe cap ar putea fi mai ușor, așa că o agăț de un gard, că uitasem de ea.

Alergarea a fost clocotită. În parcul Știrbey era mai plăcut, dar am gâfâit de nu reușeam să beau apă, și nu aveam mare viteză. Spre marea mea plăcere meschină am reușit să fac câteva depășiri, hrană bolnavă pentru orgoliile bătrânilor și să ajung la finish într-un timp rezonabil.

Primul triatlon, campionat național de triatlon sprint, ce vrei mai mult de atât? Locul 3, am constatat cu tristețe că locul doi fusese la 12 secunde mai în față, a fost mai bun. Poate dacă… Mila, termină naibii odată.

Cum fu? Cea mai intensă experiență din ultimii 10 ani. Am făcut crosuri, semi, maratoane, pe plat, pe munte, dar distracția asta cu triatlonul mi-a pus capac. Trebuie împușcat cine a inventat distracția asta.

Nu cred că am avut așa consum de adrenalină și energie la un singur concurs până acum. Fără a fi bun, am tras de mine mai mult decât credeam. În loc să plimb nepoțica liniștit prin parc mă mănâncă să fac probleme salvamarilor de pe lac… Niciodată nu am înțeles triatlonul, acum înțeleg și mai puțin cum pot face unii iron-man. Pentru mine proba ideală ar rămâne cam în zona de triatlon sprint, adrenalină suficientă și mai poți să duci la gură o gogoașă la final, fără să îți cadă mâna.

Ce voiam să zic? Habar nu am. Mare noroc pentru mine că există Pegas Triatlon Club, că primăria Buftea susține probabil singurul concurs rămas lângă Bucureșți, ca să îmi mai fac și eu câte o dambla.

Și o notă spre zece pentru Trisport la primul contact, pentru serviabilitate și operativitate, să nu le fie de deochi. Când am ajuns acasă am verificat de curiozitate prețul anvelopelor pe net, la Emag le vinde un distribuitor cu 239, altul cu 289 lei. La o sumară căutare se pare că le luasem la prețul minim găsit pe internet și au meritat fiecare ban.

Așa cum zicea Mihai, se pare că pentru Mila triatlonul este trificil… Deci acum pot să fac niște cărți de vizită cu “Mila Adrian, triatlonist”.

Comments

comments

Previous post

Carpathian Adventure se transformă

Next post

DHL Marathon. Rezultatele

Alerg.ro

Alerg.ro

2 Comments

  1. Victor
    iunie 26, 2019 at 2:51 am

    Felicitari domnule Mila! Astept sa ne intilnim la un triatlon olimpic, puteti incerca Fara Asfalt la Mare, nu e asa de greu, de dur. Cel de la munte(Fara Asfalt la Munte) are un traseu de bicicleta extrem, iar de inotat se inoata intr-un lac cu o adincime de 50-70 metri. Unii au abandonat de spaima in acea acumulare de la Maneciu!

  2. adrian
    iunie 26, 2019 at 5:05 am

    Multumesc! Ar mai ramane sa imi cumpar un neopren, poate si un MTB mai adevarat. Am o oarecare frica de denivelari pe bicicleta, care ma face sa imi placa ideea, dar nu atat de mult incat sa ma inscriu. Inca.

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *