Ture contorizate și vocile din cap după primii zece kilometri
[Anca Iosif]
E un moment în care ajung seara acasă și aproape că mă fac una cu canapeaua. E ora 22:00 și-mi spun, cocoșată într-un colț, cu picioarele lăbărțate și ochii-n tavan – poziția „lasă-mă, lume, în pace” – că trebuie să ies la alergat. Trebuie, trebuie, trebuie. E momentul ăla graniță între prăbușirea pe saltea și săritul în adidași, ieșitul din casă, din nou. Hai, hai, hai.
Încep să calculez cât timp mi-ar lua să dau patru ture de IOR (una are cam 3,4 kilometri). Oare sunt în stare s-o fac și pe-a patra? Reușisem să dau trei ture cu o săptămână în urmă, o performanță de 10 kilometri fără leșinături sau înțepături, deși luna trecută nu credeam că o să trec de o tură. Ăsta trebuia să fie un argument pro. Dacă am reușit trei, de ce să nu reușesc patru. Sigur, dar patul e mai aproape decât parcul și mâine e o nouă zi.
Deși alergarea e ca un ghimpe în coasta zilelor mele pentru că e obositor să încerc să-i fac loc într-un program haotic, când nu reușesc să alerg mi se face dor de alergat. Nu știu de ce mi s-ar face dor de ceva ce mă chinuie, sau poate încep să înțeleg vag, pentru că după chin, rămâne cu mine senzația de plutire de la final, când mușchii se relaxează.
Mă trezesc vorbind despre ce bine mă simt după ce depășesc pragul primei ture de parc, căreia îi spun de-acum tura de încălzire. Vorbesc despre a doua tură, care deja devine o muncă constantă a mea cu mine. Îmi repet că cel mai important este să nu mă opresc, să inspir adânc, să respir pe gură, să trag de umeri înapoi. Să nu mă iau după alții din jur. Nu trebuie să țin ritmul nimănui, fiecare are drumul lui. A treia tură e deja cu frunte și ceafă transpirate, cu un pilot automat pe care-l tot descopăr și care-mi permite, culmea, să bag o viteză mai mare. Mă gândesc ce fascinant și adaptabil e corpul uman, care-și revine odată ce înțelege că ești acolo pe termen lung.
Pe canapea, la granița dintre parc și saltea, mă gândesc și la ce face corpul în timpul alergării, că folosește mușchi care altfel ar fi pe snooze, că apăsăm cu dublul greutății noastre la fiecare pas alergat, că în bicepșii femurali și cvadricepși stă toată presiunea reușitei, ei sunt vedetele mușchilor alergătorilor și locul în care se rodează mașinăria. Acolo arde, acolo se-ntărește spiritul lui „mai pot și-a patra tură”.
Chiar dacă am ratat alte două antrenamente mai scurte în aceeași săptămână, din cadrul programului Raiffeisen Runners 2019, care ar fi trebuit să pregătească terenul către o zi cu patru ture, eu veneam acum să spun „hai cu cele patru ture direct, ca să recuperăm”.
Mușchii n-au avocați, n-au voce, mușchii se supun încăpățânării umane. Dar mai bine să te încăpățânezi decât să pici pe saltea, m-am gândit. Apoi mi-am mai amintit și de arcul antepiciorului, cu metatarsienele lui, care devine o suspensie înălțătoare, care-ți dă vânt în pupă, care e responsabil de scurtele momente de levitație din timpul alergatului. Mi-am amintit că am avut o fractură de stres la metatarsianul doi de la piciorul drept în ianuarie, după ce alunecasem într-un râu și după ce mai șchiopătasem zeci de kilometri pe un munte, spunându-mi că e doar umflat, că o să treacă. Mi-am spus că nu-mi doresc să-mi stresez metatarsienele din nou, dar metatarsienele păruseră în regulă până la zece kilometri.
Toate turele astea se înmulțesc la antrenamente mai repede decât vreau, săptămânile curg într-un sac fără fund și abia acum devine înfricoșător. Distanțele cresc și încerc să calculez câte ture de IOR are maratonul din toamnă la care vreau să merg. Mă opresc.
Aoleu din nou, prea multe ca să le număr de pe o canapea, la ora 22:00. Mai bine le număr pe primele patru direct din parc, mai bine iau tură cu tură și încerc să mă bucur de fiecare. Cred că marele meu defect este nevoia de a vedea mereu finalul. O nevoie de control și contorizare care-mi începe automat prima tură: mă gândesc direct cât mai am până la ultima. Nu, nu. Nu cât mai am, ci aoleu, ce mult mai am. Aoleu, patru sunt multe, ce-a fost în capul meu cu ambiția unui maraton. Dacă aș da trei ture de IOR, de două ori pe săptămână, ar fi liniște și pace, ce nevoie am de mai mult, de contorizări, de bucurii la progrese de câteva secunde, la tăiat zile pe calendar până-n octombrie?
Vocile se ceartă iar în cap și mă demoralizez repede, dar pornesc.
Încerc să-mi arunc gândurile astea sumbre în lac și să mă bucur de primii kilometri, să-mi intru greoi într-un ritm, să-mi promit că de mâine o să mă port mai frumos cu mine. N-o să mai las în seama alergatului contrabalansul celorlalte obiceiuri proaste adunate. O să beau mai puțină cafea, o să mănânc mai puțini cartofi prăjiți și o să-mi gătesc mai des, o să dorm mai mult, n-o să mai fumez. Măcar să mă cred cât timp încerc să supraviețuiesc turelor.
A fost una din deciziile bune să mă scurg de pe canapea pe scări, apoi până în parc la 22:00, oficial noua mea oră preferată de alergare. Răcoare, alei aerisite, lumini oglindite în luciul apei, mai puțin miros de porumb fiert sau vată pe băț. A fost ca-n scena de deschidere a unui film polițist în care totul e bine în prima scenă, iarba e udă de la stropitoare, dar aștepți să se întâmple ceva rău ca filmul să continue. Da, m-au nimerit stropitoarele și a fost tragic, pentru că nu-mi mai dădeam seama cât e de la ele, cât e transpirație.
După primele trei ture de lac m-am oprit să beau niște apă de la o cișmea, deși asta îmi rupea pactul cu mine de a nu mă opri, de a nu bea până la finalul antrenamentelor. Cerința corpului mă revolta, deși m-am înțeles, deși m-am simțit scoasă dintr-un ritm la care muncisem în primele trei. După ce a început să mi se zgâlțâie lichidul în stomac, mi-a murit telefonul și n-am mai putut să am un soundtrack de melodii ritmate, motoare de motivare precum Run boy Run de la Woodkid.
Fără telefon dar hidratată, cu bucăți de alei întunecate pe care m-am ghidat după luminițele de la mașinile pentru copii și după vocile celor care stăteau la bârfe târzii, am pornit și-ntr-a patra tură. Greoi, într-o căutare nouă de ritm, cam ca la primii kilometri din program. Cu vreo două opriri de 1-2 secunde care m-au enervat, dar care m-au și motivat să trag pe ultima jumătate, doar era ultima tură, contorizare în memorie for the win, ce dacă Strava murise?
Am tras de rușinea adidașilor noi, care fuseseră și factor decisiv la trecerea graniței canapelei. Dacă nu, mi i-aș fi făcut pernă. Am fredonat în gând melodia aia care-mi rămăsese blocată de-atâta timp: ce bine mă simt în adidașii mei; ieși în față, ieși în față și arată-ți adidașii. Am zâmbit pentru câteva secunde. Am ieșit în față, am mai tras și cu gândul la vreo 34 de kilometri prin care trecusem pe niște cărări din Bucegi, într-o duminică trecută. Dacă am putut asta, pot să termin și a patra tură de parc, nu?
Hai că parcă nu e așa rău. Nu te mai gândi la toate chestiile citite despre genunchi, ligamente și tot ce se întâmplă în timp cu ele ce alergi, îmi spune una din voci. Data viitoare vor fi cinci ture, nu patru, plusează alta. Tic-tac. Aoleu.
Anca Iosif este reporter DoR. Anul acesta, alături de alte două colege, va documenta ediția a IX-a a programului Raiffeisen Runners. Și, desigur, va alerga primul său maraton.
Romanian
English